POLITICI MONETARE ANTIINFLATIONISTE

Facultatea de ………………

LUCRARE LICENTA

POLITICI MONETARE ANTIINFLATIONISTE.

CAZUL ROMANIE
- proiect cercetare-proiectare 

 INTRODUCERE

            Dacă se poate vorbi despre vreun avantaj al ţărilor ex-comuniste, acela este de a avea o ţintă precisă: economia de piaţă. Ţările europene din acest grup doresc totodată integrarea în Uniunea Europeană, astfel că obiectivul lor fundamental este şi mai clar conturat: ele trebuie să transpună în ţările respective tipul de structuri şi instituţii care funcţionează acum şi care se pregătesc în Uniunea Europeană. Instituţiile, procedurile şi funcţiile trebuie create pornind doar de la modelul care se construieşte acum în ţările membre ale Uniunii Europene.

            Politicile urmate de autorităţile acestor ţări trebuie să ţină pasul cu cerinţele noilor obiective. Ştiinţa economică a suferit enorme modificări în ultimele şapte decenii şi totuşi cu greu se poate spune că a ţinut pasul cu schimbările imprimate în primul rând de progresul tehnologic, dar şi de mondializarea economiei. Oricum politica economică nu are altă şansă decât de a se alinia condiţiilor actuale şi viitoare, fără a mai încerca să repete experienţe depăşite de istorie.

            În acest cadru, una din problemele importante cu care se confruntă societatea la nivel mondial cât şi naţional este cea a inflaţiei şi a efectelor economice şi sociale ale acesteia. Inflaţia considerată un semn al unor dezechilibre din economie, impune necesitatea controlării ei şi a evitării pe cât posibil a procesului inflaţionist.

            Inflaţia şi politicile antiinflaţioniste din România reprezintă obiectul lucrării de faţă.

            Primul capitol al lucrării prezintă conceptul de inflaţie, cauzele şi formele de manifestare alături de efectele economice şi sociale ale acesteia.

            Capitolul al doilea descrie comparativ evoluţia inflaţiei în ţările dezvoltate şi în cele cu economie în tranziţie.

            În capitolul al treilea este analizat procesul inflaţionist din România. Prima parte este dedicată prezentării economiei româneşti în ultimii ani de conducere planificată. În partea a doua se arată dezechilibrele grave aduse economiei româneşti de perioada de comunism şi de economie centralizată, iar în partea a treia, efectele acestor dezechilibre. Subiectul ultimei părţi a acestui capitol îl reprezintă politica monetară şi controlul inflaţiei.

            Datorită multiplelor cauze care îi sunt asociate, inflaţia, ca fenomen persistent şi dăunător în economie, nu poate fi stăpânită decât prin aplicarea unui complex de măsuri corelate, iar rezultatele acestora nu pot apărea, în mod obiectiv, imediat. Esenţial este însă ca politica economică să fie în mod consecvent orientată spre combaterea cauzelor care generează inflaţia, transmiţând astfel un mesaj convingător publicului (agenţi ecoomici şi populaţie) din ţară şi, egal de important, lumii financiare internaţionale.

CAPITOLUL  I

INFLAŢIA - FORMĂ DE MANIFESTARE A DEZECHILIBRELOR MONETARE     

1.1. MONEDA SI SISTEMUL MONETAR. ECHILIBRUL MONETAR

Moneda este constituita de ansamblul mijloacelor de plata direct utilizabile pentru a efectua platile pe pietele de bunuri si servicii, pentru stingerea datoriilor generate de schimbul de marfuri, este un activ unanim acceptat care poate fi schimbat, conservat, detinut sau imprumutat.

Moneda, care este angajata in divese circuite si insoteste schimburile de marfuri si tranzactiile economice, indiferent de forma pe care o are (moneda-marfa, moneda metalica, moneda fiduciara, moneda scripturala, moneda electronica), indeplineste trei functii. Functiile monedei sunt acelea de intermediar al schimburilor, de masura a valorilor, de instrument de masura a valorii. Faptul ca moneda indeplineste cumulativ aceste functii se explica prin proprietatea esentiala a monedei: lichiditatea prin excelenta.

 Sistemul monetar este definit ca un anumit mod de organizare şi reglementare a circulaţiei monetare dintr-o ţară, pe baza unor legi speciale ale statului respectiv.

Cu aceeaşi semnificaţie este utilizată definiţia dată de academicianul Costin Kiriţescu după care sistemul monetar naţional reprezintă „ansamblul normelor legale şi al instituţiilor care reglementează, organizează şi supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat”.

Elementele unui sistem monetar rezultă din reglementările monetare ale statului

respectiv, din modul de organizare al circulaţiei monetare, şi trebuie să răspundă următoarelor probleme:

baza sistemului monetar;

circulaţia monetară;

creaţia monetară;

dimensionarea cantităţii de bani necesară circulaţiei;

organizarea relaţiilor monetare ale unei ţări cu străinătatea;

asigurarea stabilităţii sistemului monetar.

            Moneda este un simbol, neavand o valoare intrinseca. De aceea, pentru exprimarea valorii se foloseste un etalon. Etalonul reprezinta modalitatea de precizare si concretizare a unitatii monetare.

Valoarea monedei, respectiv puterea de cumparare decurg din nivelul pretului, astfel incat puterea de cumparare a unei cantitati de moneda este variabila, deoarece valoarea bunurilor si serviciilor ce pot fi achizitionate cu aceasta cantitate nu este constanta, relatia dintre cantitatile de bunuri si masa monetara fiind evidentiata prin fluctuatiile pretului.

Starea de echilibru intr-o economie isi are determinantii in conditiile economice, monetare, financiare, valutare si sociale specifice fiecarei economii si fazelor de evolutie a acesteia.

 Echilibrul economic este reprezentat de de o constelatie de variabile interdependente care se determina una pe alta, incat nici una dintre variabile nu se poate modifica independent.

Echilibrul static este conceptul primar in care sunt evidente numai conditiile existentei echilibrului, fara a fi relevat modul cum se restabileste el odata perturbat; dimpotriva, echilibrul dinamic ia in considerare si variabila temporala, putand descrie procesul de restabilire al echilibrului.

In ultimele decenii s-a conturat mai degraba ideea unui dezechilibru economic permanent ca fiind o stare de fapt normala. Starea de echilibru este astfel un ideal care nu se atinge, dar care imprima o tendinta autoreglatoare a economiei.

Echilibrul monetar poate fi definit ca fiind starea de identitate intre masa baneasca (oferta de bani) si cererea de bani. Echilibrul monetar nu inseamna intotdeauna si echilibrul economic, deoarece acesta depinde de numerosi alti factori.

Echilibrul financiar ia in considerare numai relatiile de natura financiara.

Asigurarea echilibrului monetar presupune realizarea multor conditii, iar elementul fundamental al asigurarii echilibrului monetar dinamic il reprezinta politica monetara, instrumentele si obiectivele acesteia. Impactul politicilor monetare vizeaza ajustarea si corectarea dezechilibrelor, integrarea echilibrului monetar in echilibrul economic in ansamblu.

        1.2 CONCEPTUL DE INFLAŢIE

            Contributia fenomenului monetar la procesul inflationist este conditionala, nefiind cauza puseului inflationist, ci un insotitor al acestuia. Importante in declansarea si evolutia inflatiei sunt cauzele primare si relatiile functionale.

            Unul din obiectivele esenţiale ale politicii economice este, în cazul majorităţii statelor contemporane, combaterea sau măcar limitarea inflaţiei. Cu toate acestea, nu numai definirea şi măsurarea  inflaţiei, ci şi însăşi natura fenomenului inflaţionist actual, precum şi mijloacele cele mai potrivite de luptă contra inflaţiei continuă să provoace numeroase controverse. Deşi există diferenţieri între diversele curente de gândire economică, socială şi politică privind natura şi efectele inflaţiei, se poate vorbi de un consens privind necesitatea controlării inflaţiei şi evitării procesului inflaţionist.

            Sensul iniţial al noţiunii de "inflaţie" este legat de ideea de "umflare", de "creştere", însă de o creştere dăunătoare. De obicei, se consideră că această stare provine din existenţa unei cantităţi excedentare de monedă, dar inflaţia nu este legată numai de fenomenele monetare.                                  

            În analizele moderne o altă idee as­ociată noţiunii de "inflaţie" este aceea că inflaţia constituie un fenomen dinamic, care apare în mişcare, în cazul în care echilibrul este perturbat, pentru a fi regăsit din nou. Limbajul economic contemporan este foarte sugestiv în această privinţă, cuprinzând expresii ca "presiuni inflaţioniste", "tensiuni inflaţioniste" (fenomene inflaţioniste minore şi parţiale) toate acestea sugerând că inflaţia aparţine domeniului dinamicii economice. Deci, inflaţia este un fenomen care se desfăşoară în timp şi care reflectă anumite "forţe" contrare care întreţin sau dereglează o mişcare prealabilă.

            Inflaţia este o expresie a fenomenului de accelerare, adică a unui fenomen de creştere a vitezei diverselor procese, în particular a vitezei de circulaţie a monedei şi a vitezei de creştere a preţurilor.

            Din punct de vedere istoric, inflaţia a fost definită, pentru prima dată, ca un fenomen monetar. Potrivit definiţiei clasice a inflaţiei, aceasta este un fenomen care constă, în esenţă, în apariţia în circulaţie a unei cantităţi excedentare de monedă, care creează un dezechilibru.

            Ideea că inflaţia înseamnă o cantitate excedentară de monedă şi că acest excedent dereglează viaţa economică este foarte veche. Acest lucru este confirmat de întreaga istorie monetară a secolului XIX şi a primelor decenii ale secolului XX. Într-adevăr, de fiecare dată când, în istorie, autorităţile au decretat cursul forţat al monedei, desfiinţând astfel convertibilitatea în aur a biletelor de hârtie, ele au desfiinţat prin aceasta mecanismul de delimitare a emisiunii monetare. Aceste măsuri au fost adoptate, de obicei în perioade critice - de război sau de după război -, când cheltuielile statelor au fost foarte mari şi desfiinţarea legăturii cu aurul (reprezentată de convertibilitate) a permis acoperirea acestor cheltuieli prin emisiuni monetare, ceea ce a provocat de fiecare dată inflaţie.

            Acest tip de inflaţie - cunoscut sub denumirea de " inflaţie monetară" - este definit prin celebra "ecuaţie a schimbului" lui I. Fisher:

                        M x V = P x T

unde     M = masă monetară

            V = viteza de circulaţie a monedei

            P = nivelul general al preţurilor

            T = volumul tranzacţiilor

            Conform acestei ecuaţii, dacă masa monetară M creşte foarte mult, fără nici o măsură, celelalte elemente ale schimbului monetar vor suferi consecinţele. Astfel, presupunând că M este factorul cauzal, şi anume, proporţional cauzal al modificării lui P, se obţine o primă definiţie a inflaţiei.

            În acest context, s-ar putea spune că teoria cantitativă, în forma sa cea mai simplă, dar şi cea mai veche, este tocmai expresia fenomenului inflaţionist. Deoarece, conform acestei teorii, volumul tranzacţiilor, T, nu poate creşte, pentru  că se află întotdeauna la nivelul maxim permis de factorii de producţie existenţi, iar viteza de circulaţie a monedei, V, de asemenea, nu se modifică, fiind legată de obiceiuri, gusturi, preferinţe, etc. care, pe termen scurt rămân neschimbate. În consecinţă, creşterea masei monetare duce în mod necesar la creşterea preţurilor.

            Indiferent de forma inflaţiei, aceasta este generată în principal de fenomenul de disparitate. Fenomenul inflaţiei este provocat nu de faptul că un anumit element - masa monetară - creşte în mărime absolută, ci de faptul că modificarea respectivă are loc în discordanţă faţă de alte elemente ale schimbului monetar, (adică din creşterea mai rapidă a cantităţii de monedă comparativ cu creşterea altor variabile ale economiei). Ceea ce contează nu e faptul în sine că masa monetară creşte, ci faptul că masa monetară creşte mai repede decât alte elemente cu care este, în mod normal, corelată (astfel viteza evoluţiei monetare este excesivă, depăşind viteza evoluţiei elementelor reale).

            Esenţa inflaţiei constă în disparitatea dintre evoluţia monetară, "umflată" artificial, pe de o parte şi evoluţia naturală a economiei reale, pe de altă parte. Din această cauză, termenul de "inflaţie" se aplică şi altor variabile decât moneda. Se vorbeşte, de exemplu, de "inflaţie bugetară", de "inflaţie salarială", care sunt asociate în mod evident cu inflaţia monetară, dar care pot fi şi fenomene independente.

            "Inflaţia bugetară" desemnează o situaţie în care volumul veniturilor şi cheltuielilor bugetului naţional cresc mai repede decât alte elemente. "Inflaţia bugetară" este disparitatea dintre creşterea elementelor bugetului şi alte variabile ale economiei.

            "Inflaţia salarială" apare într-o societate care cedează presiunilor puternice ale sindicatelor, ceea ce face ca salariile să crească într-o măsură mai mare decât alte variabile ale economiei.

            În lucrările economice actuale, inflaţia este definită, de regulă, prin creşterea preţurilor deşi, de obicei se precizează că nu orice creştere a preţurilor este inflaţionistă.

            În mod evident, pentru a face distincţie între o creştere de preţuri neinflaţionistă şi una inflaţionistă, e necesar să se ia în considerare, în primul rând, gradul de generalitate al creşterilor de preţuri. În economie pot avea loc creşteri sau reduceri de preţuri sau pot exista preţuri ce nu se modifică; există situaţii în care corelarea tuturor mişcărilor de preţuri antrenează o creştere a nivelului general al preţurilor, caz în care există inflaţie şi situaţii în care, deşi au loc creşteri ale preţurilor anumitor bunuri, nu există o creştere generală a preţurilor şi deci nu există inflaţie. Rezultă că inflaţia este o mişcare de antrenare, în care se majorează nivelul mediu al tuturor preţurilor. Însă, gradul de generalitate al creşterilor de preţuri nu este un criteriu suficient pentru definirea inflaţiei. Pentru a exista inflaţie, mai trebuie ca majorarea generală de preţuri să fie o creştere care nu conţine în sine, însăşi principiul care să o oprească.

            Maniera corectă de a defini inflaţia constă în a spune că aceasta este o tendinţă de creştere generalizată şi accelerată a preţurilor.

            Pornind de la această definiţie, e posibilă şi o altă explicaţie, nemonetară, a fenomenului inflaţionist. Preţurile pot creşte în mod generalizat şi accelerat numai dacă cererea globală este mult mai mare decât oferta globală. Această abordare este cunoscută sub denumirea "teoriei cererii excedentare", care arată discrepanţa dintre cererea globală şi oferta globală.

            Într-adevăr, dacă există un exces de cerere globală în raport cu oferta globală şi dacă această cerere globală în exces se menţine sau chiar se amplifică în timp, situaţia respectivă constituie ea însăşi un principiu suficient al creşterii generalizate şi accelerate a preţurilor, caz în care inflaţia nu are legătură cu moneda. Fără îndoială, e posibil ca moneda să intervină pentru a crea excedentul cererii faţă de ofertă, însă această disparitate poate fi provocată de numeroase alte cauze. Moneda nu este întotdeauna cauza fundamentală a inflaţiei. De aceea, se vorbeşte adesea de "inflaţia nemonetară".

            Ca explicaţie a fenomenului inflaţionist "teoria cererii excedentare" are avantajul că evidenţiază existenţa unor tensiuni inflaţioniste independente de evoluţia preţurilor. Astfel, conform, acestei interpretări, în cazul în care există un exces de cerere globală, inflaţia există şi într-o economie în care preţurile sunt fixate administrativ, ca în economia planificată. În acest caz, deoarece piaţa nu se poate ajusta prin preţuri, ajustarea se face prin cantităţi. Astfel, nelivrarea mărfurilor la termen, vânzarea cu aglomeraţie, cozile, etc sunt manifestări ale inflaţiei de aceeaşi natură ca şi creşterile de preţuri, însă au loc în economiile centralizate.

            Conceptul modern asupra inflaţiei o defineşte ca un proces complex prin care se afirmă multiple dezechilibre din economie, cu caracter general şi în continuă evoluţie.

            Tensiunile inflaţioniste în unele sectoare pot fi compensate de tensiuni deflaţioniste din alte sectoare şi astfel se pot reechilibra. Alteori tensiunile se dezvoltă, se corelează şi dau naştere unui proces.

            Deşi inflaţia este un dezechilibru sau mai precis o sumă de dezechilibre, creşterea preţurilor rămâne o caracteristică esenţială care pune în evidenţă implicit dimensiunile acestui proces.

            Creşterea generală a preţurilor are ca efect diminuarea puterii de cumpărare. Sunt de fapt două laturi ale aceluiaşi fenomen. Pe măsură ce preţurile cresc puterea de cumpărare scade, în relaţie directă.

            Conceptul general despre inflaţie trebuie concretizat şi prin amplitudinea fenomenelor:

            - când creşterile de preţuri sunt de circa 2-4% anual inflaţia este apreciată ca "târâtoare", "lentă" şi exprimată şi prin termenul de eroziune monetară;

            - când creşterile de preţuri se exprimă în două cifre se consideră că inflaţia este "declarată", "forte"

            - în condiţiile în care se exprimă cu trei cifre poate fi considerată galopantă sau hiperinflaţie.

        1.2 CAUZE ŞI FORME DE MANIFESTARE

            În continuare vom analiza două tipuri de inflaţie prin preţuri, şi anume,  "inflaţia declarată", "forte" şi "inflaţia târâtoare", "lentă" sau "slabă". Reputaţia  inflaţiei declarate este de a fi "alarmantă", pe când cea a inflaţiei târâtoare este de a fi "indulgentă, blândă".

            Delimitarea dintre cele două forme de inflaţie de face cu ajutorul ratei inflaţiei. Rata inflaţiei se exprimă cu ajutorul indicelui creşterii preţurilor în perioada de timp considerată, de obicei, un an de zile:

                                   I = (P₁ - P₀) / P₀ x 100

            Astfel, în funcţie de nivelul acestei rate, se încearcă să se traseze o frontieră între "inflaţia declarată" şi "inflaţia târâtoare". Determinarea acestei frontiere constituie elementul esenţial al aşa-numitei "teorii a pragului inflaţiei", conform căreia depăşirea "pragului" respectiv echivalează cu o schimbare de planuri, prin care se modifică raporturile dintre lucruri: până la "prag" inflaţia poate fi un lucru util, sau în tot cazul necesar; peste "prag", se intră într-o zonă periculoasă în care dezordinea nu poate fi stăpânită. Dar acest "prag" între inflaţia declarată şi inflaţia târâtoare diferă foarte mult, în funcţie de ţară, de momentul ales, de caracteristicile sociologice ale comunităţii avute în vedere, etc.

        1.2.1 INFLAŢIA DECLARATĂ (FORTE)

                1.2.1.1 Inflaţia prin cerere

Inflaţia prin cerere îşi are geneza într-un dezechilibru ce se produce pe piaţa bunurilor şi serviciilor. Creşterea preţurilor se datorează creşterii cererii globale de bunuri şi servicii, în raport de o ofertă globală lipsită de elasticitate.

În acest cadru creşterea cererii (de bunuri de consum, de bunuri de investiţii sau pentru export) poate avea urmări diferite:

            - dacă oferta este perfect elastică, adică oferta poate fi majorată   păstrându-se aceleaşi preţuri, are loc un fenomen de expansiune, excesul de cerere se repercutează integral asupra volumului cantităţilor de bunuri şi servicii schimbate;

            - dacă oferta este perfect rigidă, adică nu pot fi majorate cantităţile oferite  pe piaţă, excesul de cerere se repercutează integral asupra preţurilor.

            Dar în lumea contemporană, cererea globală tinde tot timpul să fie excesivă.

            Dacă cererea e primordială în raport cu oferta (aşa cum susţin un număr mare de economişti contemporani) realizarea echilibrului în condiţii de stabilitate a preţurilor este teoretic imposibilă. Există în fiecare moment, un excedent al cererii globale faţă de oferta globală, ceea ce constituie un puseu inflaţionist care nu poate fi eliminat.

            Explicaţia acestei tendinţe a cererii globale de a fi tot timpul mai mare decât oferta globală ţine de faptul că, în lumea contemporană conştientizarea nevoilor grupurilor sociale face ca dorinţele să depăşească întotdeauna posibilităţile de a le satisface. Astfel spus, într-o societate care a devenit conştientă de forţa sa şi care are mereu nevoi crescânde, dorinţele cresc, în pofida progresului tehnic, mai repede decât posibilităţile de satisfacere a acestora. Într-o asemenea societate cererea globală este în permanenţă mai mare decât oferta globală deşi progresul tehnic tinde să reducă această discrepanţă pe când cererea este exigentă în ceea ce priveşte urgenţa nevoilor sale. Ca urmare, această disparitate există în toate societăţile economice contemporane, în care excesul de cerere e forma în care se prezintă economia aflată în progres.

            Excesul de cerere este, însă, susceptibil să ducă la ceea ce se numeşte "spirala inflaţionistă" sau "cercul vicios al inflaţiei", termen care exprimă în limbaj popular ideea de creştere exponenţială nelimitată a preţurilor.

            Într-adevăr un exces de cerere tinde să antreneze creşterea preţurilor, ceea ce, în mod normal, va contribui la pregătirea unei creşteri a producţiei. Producătorii, întreprinzătorii, etc, ştiu că prin preţuri mărite îşi vor spori prosperitatea, iar ca urmare vor încerca să-şi amplifice producţia. Însă creşterea producţiei, va antrena, creşterea salariilor, deoarece salariaţii vor dori să participe şi ei la împărţirea foloaselor prosperităţii firmelor la care lucrează. Dar, creşterea salariilor determină creşterea puterii de cumpărare a populaţiei, antrenând o nouă creştere a cererii excedentare. Astfel ia naştere un "cerc vicios": se porneşte de la o cerere excedentară şi se ajunge din nou la o cerere excedentară.

            Dacă noua cerere excedentară este mai puternică decât cererea iniţială, ea va genera un nou tur al circuitului: cererea respectivă antrenează o creştere şi mai mare a preţurilor, care, la rândul său, antrenează creşterea producţiei şi, deci, a salariilor, ceea ce duce la creşterea puterii de cumpărare şi, deci, a cererii excedentare ş.a.m.d. Ca urmare dacă nimic din exterior nu va opri această "spirală" economia intră pe calea infernală a inflaţiei prin cerere.

Creşterea cererii are de regulă la bază o majorare a ofertei de monedă sau a creaţiei de monedă datorată comportamentului băncilor, întreprinderilor, sau familiilor ceea ce conduce la sporirea creditelor din economie. Cauzele pot fi de asemeni: un excedent al balanţei de plăţi sau efectul unei măsuri de politică bugetară, o creştere a alocaţiilor într-un domeniu dat.

De asemeni modificările utilizării venitului naţional sau ale orientărilor patrimoniale ale populaţiei pot duce la modificări în raportul între economie şi consum. Creşterile de venit ale unor categorii sau utilizarea economiilor pentru achiziţia unor bunuri de folosinţă îndelungată, de exemplu, pot majora cererea de consum.

La rândul său inelasticitatea ofertei poate fi accidentală, pe termen scurt sau mai îndelungat.

Absenţa sau insuficienţa stocurilor poate crea o lipsă trecătoare pentru unele produse. Discrepanţa apare atunci când reînnoirea stocurilor nu se poate face în ritmul necesar, din lipsă de capacitate sau resurse în producţia internă şi mai ales prin insuficienţa mijloacelor de plată externe.

De regulă, inflaţia prin cerere, înainte de a se manifesta în cadrul general, se produce într-un cadru sectorial având, apoi, mecanisme de extindere specifice.

Dezechilibrele apărute în unele ramuri şi sectoare se extind prin canalele de transmisie specifice.

1.    Relaţiile interindustriale sunt o cale firească de transmitere a majorărilor de preţuri. Livrările unor firme reprezentând aprovizionarea altora creează astfel premisa de a se cuprinde în costurile altor ramuri aceste elemente majorante şi a conduce astfel la proprii creşteri de preţ. Bineînţeles că majorarea preţurilor la energie electrică va influenţa diferit preţul în industria aluminiului, unde are o pondere mare, în raport de agricultură sau construcţii-montaj.

2.   Un alt mecanism de transmitere îl reprezintă creşterea cheltuielilor populaţiei rezultată din creşterea veniturilor. Astfel sporeşte cererea şi faţă de producţia unor ramuri anterior echilibrate.

3.   Efectul de contagiune privind creşterea veniturilor acţionează deosebit de eficient. Solicitările agenţilor şi titularilor de venit privind creşterea veniturilor se vor considera justificate, pe de o parte în sensul "alinierii" la creşterile de venit din alte ramuri, iar pe de altă parte, prin scăderile puterii lor de cumpărare resimţită prin creşterile de preţuri deja intervenite.

Mecanismul generalizării creşterilor de preţ se manifestă prin însuşi comportamentul agenţilor şi populaţiei. Extinderea şi cumularea acestor modalităţi de comportament speculativ conduce la intensificarea procesului inflaţionist.

Fenomenele comportamentale speculative se desfăşoară în legătură cu:

·       stocările de mărfuri în reţeaua de desfacere în scopul de a profita de creşterile succesive de preţuri;

·       constituirea de depozite de către cumpărători, urmărindu-se astfel prevenirea unor creşteri de preţuri dezavantajoase;

·       accelerarea vitezei de circulaţie a banilor ca urmare a deprecierii lor.

Experienţa istorică arată că în evoluţia procesului inflaţionist acţionează, pe termen lung, factori ce pot încetini creşterea preţurilor cum ar fi:

·       transferul de cerere şi ofertă în alte domenii sau alte ramuri;

·       majorări de producţie rezultate din investiţiile în capacităţile noi înfăptuite avantajos în perioada de inflaţie;

·       afirmarea unor rigidităţi structurale sau instituţionale care să limiteze tensiunile inflaţioniste în unele compartimente.

Adesea, asemenea factori sunt declanşaţi de măsurile de prevenire sau de combatere a inflaţiei care se iau în economia naţională.

Caracteristicile inflaţiei prin cerere subliniate aici exprimă specificul experienţelor ultimelor decenii în ţările dezvoltate.

Alte realităţi istorice, europene, mai vechi şi mai recente din ţările subdezvoltate, din Africa sau America de Sud confirmă existenţa unor forme mai severe ale inflaţiei prin cerere, caracterizate în pricipal, prin influenţe mari ale ofertei de mărfuri.

Desfăşurate în vremuri de război, de secete majore şi alte situaţii catastrofale, economice şi sociale, aceste procese inflaţioniste s-au derulat în condiţii în care potenţialul economiei pentru asigurarea consumului populaţiei îndeosebi, era grav afectat.

        1.2.1.2 Inflaţia prin costuri

Inflaţia prin costuri este o expresie a dezechilibrului pe piaţa factorilor de producţie.Ea are la origine voinţa unui grup social de a modifica repartiţia venitului naţional. Salariul, ca principal factor al preţului de cost, creează prin creşterea sa, premisa creşterii preţurilor.

Inflaţia prin costuri este cauza unor evidente procese inflaţioniste iar creşterile costului vieţii provoacă la rândul lor, noi revendicări privind creşterile de salarii.

Inflaţia prin costuri este proprie ţărilor aflate în creştere economică.

În continuare este arătat mecanismul de desfăşurare a inflaţiei

Creşterile economice presupun distorsiuni în cadrul unei economii deoarece are ca efect creşteri importante de productivitate în unele sectoare şi ramuri (până la 10-15%), în timp ce sectoarele terţiare se apropie de 0.

Transferul în cadrul fiecărei societăţi a avantajelor progresului se poate face prin două modalităţi:

·       prin scăderea preţurilor, salariile rămânând constante. În acest caz scăderea preţurilor poate avea un efect deprimant, căci ea nu poate stimula producţia şi poate provoca şomaj;

·       prin creşterea salariilor şi veniturilor în funcţie de creşterile de productivitate, preţurile rămânând pe cât posibil, stabile..

Revendicărilor justificate ale salariaţilor din sectoare cu o puternică productivitate a muncii se asociază şi cei care nu realizează asemenea modificări calitative, şi astfel creşterea "aliniată" a salariilor conduce pe economie la o majorare medie a veniturilor care va depăşi de fapt creşterea reală a productivităţii muncii.Salariul este un element de cost, iar ca urmare creşterea salariilor va determina creşterea preţurilor. Trebuie totuşi precizat că, deoarece salariul este doar unul din elementele costului, nu este obligatoriu ca preţurile să crească în aceeaşi proporţie cu salariile. Creşterea preţurilor, chiar dacă este mai mică decât cea a salariilor, riscă să provoace scăderea producţiei, mai ales dacă piaţa nu este foarte favorabilă. Creşterea preţurilor de producţie, combinată cu scăderea ofertei, vor determina creşterea preţurilor cu amănuntul şi, deci, reducerea puterii de cumpărare a salariilor, care iniţial a crescut. Scăderea puterii de cumpărare a clasei salariale provoacă din nou insatisfacţia acestei clase şi, deci, noi lupte, care vor conduce, probabil, dacă forţa sindicatelor este suficientă, la o nouă creştere de salarii ş.a.m.d. Aceasta este "spirala inflaţionistă preţuri salarii"; se pleacă de la o creştere de salarii şi se ajunge din nou la o creştere de salarii.

            Este de notat, totuşi, că inflaţia prin costuri nu se dezvoltă decât în anumite condiţii. Astfel, pentru ca acest tip de inflaţie să se menţină, este necesar ca reacţia patronală la creşterea salariilor să fie rigidă, adică patronii care realizează un anumit profit, să încerce să îl conserve. În caz contrar, adică atunci când patronii consimt să-şi diminueze profiturile, inflaţia prin costuri va dura mai puţin, deoarece reducerea profiturilor compensează creşterea salariilor. Înseamnă că principala problemă este de ordin social: relaţia producţie - salarii - profit. Ca urmare, dacă soluţia acestei probleme sociale constă în adaptarea patronilor la situaţia creată, ceea ce din punct de vedere economic se traduce prin diminuarea profiturilor, inflaţia prin costuri va fi mai mică.

            În al doilea rând - şi acesta este principalul argument al forţelor sindicale -, dacă, într-o perioadă de progres tehnic, ca aceasta, creşterea salariilor este însoţită de creşterea productivităţii, aceasta din urmă va neutraliza (în ipoteza că este suficientă), creşterea salariilor. Cu alte cuvinte, în cazul în care principala cauză a creşterii economice este îmbunătăţirea productivităţii, inflaţia prin creşterea salariilor este imposibilă.

            În al treilea rând, "cercul vicios" amintit nu apare decât în cazul în care elasticitatea cererii este o elasticitate defavorabilă, în sensul că mărirea preţurilor determină reducerea cererii. În cazul în care cererea, se adaptează la creşterea preţurilor, deoarece nevoile sunt foarte puternice, majorarea preţurilor nu va împiedica desfacerea produselor, iar creşterea salariilor nu va duce automat la creşterea preţurilor.

            Rezultă că profiturile, productivitatea muncii şi elasticitatea cererii sunt factorii colaterali, care pot împiedica dezvoltarea inflaţiei salariale, adică a inflaţiei prin costuri.

Posibilităţile normale de creştere a salariilor sunt axate pe creşterea productivităţii muncii. Câştigul obţinut din creşterea productivităţii muncii este justificat să fie distribuit factorilor de producţie salariaţi şi patroni.

Potrivit aprecierilor teoreticienilor inflaţiei, la rândul său, creşterea de preţuri va fi proporţională cu diferenţa dintre procesul de creştere a productivităţii şi procesul de creştere a salariilor. De exemplu, dacă productivitatea creşte cu 3% şi salariile cu 8% creşterea de preţuri va fi de 5%.

Inflaţia prin venituri este determinată nu numai de salarii, dar şi de profit.

În desfăşurarea ciclului inflaţionist trebuie să se ţină seama de faptul că, în timp ce preţurile tuturor mărfurilor cresc în mod liber, salariile se modifică numai după ce factorii interesaţi (patroni, guvernul) consideră că sunt motivaţii bine justificate, iar noile niveluri de salarii sunt justificate. Astfel că atât timp cât în cursul inflaţiei declaşate salariul rămâne în urma preţurilor celorlalte mărfuri patronul rămâne cu un câştig suplimentar din această situaţie.

            1.2.1.3. Inflaţia importată

În epoca contemporană relaţiile economice între ţări sunt ample şi multilaterale astfel că fiecare economie este influenţată mai mult sau mai puţin de fluxurile internaţionale de valori şi de toate caracteristicele pe care acestea le au şi le aduc pe pieţele naţionale.

Astfel o primă cale de pătrundere a influenţelor externe sunt importurile de produse, în general, cele de materii prime în special.

Fiecare ţară poate primi stimuli inflaţionişti din exterior în funcţie de măsura în care economia lor se bazează pe importul de materii şi produse. De exemplu, creşterea preţurilor materiilor prime importate, ca urmare a situaţiei pieţei internaţionale, determină creşterea costurilor şi, deci, a preţurilor produselor fabricate din materiile prime respective. Este cunoscut că produsele petroliere au avut un impact deosebit în economiile ţărilor dezvoltate reacţionând şi intensificând procese inflaţioniste majore.

De asemenea, creşterea preţurilor bunurilor de consum importate, duce la creşterea preţurilor cu amănuntul ale bunurilor respective, etc.

Sub presiunea preţurilor de import, costurile de producţie cresc exercitând asupra economiei naţionale influenţe negative diferenţiate, în funcţie de utilizare.

            În aceste cazuri, se naşte, deci, o inflaţie de origine externă pe o cale care nu este cea a creşterii cererii, ci a schimburilor cu străinătatea.

Este de subliniat că în ultimele două decenii exportatorii de materii prime s-au coalizat în încercarea lor de a asigura o evoluţie pozitivă, în favoarea preţurilor materiilor prime şi de a obţine astfel o parte tot mai ridicată, pe această cale, din  rezultatele creşterii economice mondiale.

Variaţia cursurilor de schimb şi, pe acest fundal, degradarea cursurilor de schimb pentru importatori a reprezentat o altă cale de influenţare a procesului inflaţionist.

Ultimele decenii se caracterizează prin continua depreciere monetară în ritmuri mai înalte a marii majorităţi a valutelor. Deprecierea monetară reflectată în termenii cursului valutar înseamnă continua "scumpire" a importului şi "ieftinirea" pentru străini a mărfurilor naţionale exportate.

Înaintea tulburărilor de pe piaţa de schimb valutară din 1992-1993, Mecanismul Ratelor de Schimb al Sistemului Monetar European, părea să reprezinte o reuşită a aranjamentelor monetare intraeuropene, capabil să furnizeze un cadru funcţional ce ar duce, eventual, la o completă uniune monetară către membrii Comunităţii.

            Dar „ euforia” determinată de evoluţiile pozitive s-a estompat odată cu dereglările majore ale sistemului.

            În ianuarie 1992, SME celebra 5 ani de stabilitate a ratelor de schimb - 60 de luni fără realinieri.

            Spre sfârşitul anului SME trebuia să facă faţă celei mai severe crize din istoria sa. Două din cele zece monede (lira sterlină şi lira italiană ) au ieşit din sistem. Grecia nu era membră a ERM iar francul luxemburghez era asociat francului belgian. Alte monede, peseta spaniolă şi escuad-ul portughez, s-au depreciat involuntar (Islanda a cunoscut acelaşi fenomen la începutul anului 1993). Spre sfârşitul anului 1992, Comitetul monetar al UE a avut trei întâlniri într-un efort lipsit de izbândă, pentru restabilirea echilibrului.

Dacă în perioada 1979-1987 au existat 11 realinieri, între 1987-1992 nu s-a produs nici o realiniere.

            O a 12-a realiniere a avut loc pe 1 ianuarie 1990 înlocuind marja largă de fluctuaţie a lirei italiene cu o „bandă” mai îngustă, mărind rata centrală faţă de DM cu 3,5%. Nevoia realinierilor reflectă persistenţa diferenţelor dintre ratele inflaţiei în ţările SME.

            Realinierea din ianuarie 1987, ultima din „vechiul SME”, a fost privită ca având o natură fără precedent, datorându-se nu atât dezechilibrelor SME, cât factorilor externi.

            Interpretarea situaţiei  a dus la revizuiri  ale aranjamentelor SME, care să întărească intervenţia şi să încurajeze coordonarea politicilor monetare. Pentru prima oară era permisă creditarea înainte ca o monedă să atingă limita marjei de fluctuaţie.

            Controlul capitalului era soluţia eliminării presiunilor. Acest control a luat forme diferite, de la taxe asupra anumitor monede străine, până la restricţii impuse băncilor de a împrumuta în străinătate. Ele au fost eliminate cu un corolar al „programului 1992”.

            Actul Unic European permitea ţărilor membre să menţină controlul capitalului pe o perioadă de maxim 6 luni până la 1 iunie 1990 (cu excepţia Spaniei şi Islandei până la 31 decembrie 1991, şi Portugaliei, Greciei până la 31 decembrie 1993). Mulţi membrii SME au îndepărtat controlul asupra capitalului începând cu 1990, chiar Spania şi Portugalia şi-au relaxat controlul.

            Lira italiană a fost prima monedă din ERM care a dat semne de slăbiciune în a doua jumătate a anului 1992. Observatorii au menţionat drept cauze:

-          declinul dolarului ce a determinat scăderea competitivităţii lirei,

-          posibilitatea unei taxe asupra depozitelor bancare şi a obligaţiunilor guvernamentale;

-          deficitul bugetar, datoria publică;

-          rezultatul negativ al referendumului asupra Maastricht-ului.

Banca Italiei a intervenit de-a lungul verii. În primele zile din septembrie moneda a început să dea noi semne de slăbiciune. O creştere cu 1,75% (până la 15%) a ratei de refinanţare a fost o măsură insuficientă deoarece, într-o săptămână lira a ieşit din marja de fluctuaţie; începând cu aprilie 1992 lira a scăzut mult mai jos decât marca germană.

În august, Marea Britanie a raportat cheltuieli de 1,3 miliarde USD din rezervă, pentru a  ţine lira din marja de fluctuaţie faţă de DM.

În prima săptămână din septembrie, Banca Angliei a luat cu împrumut 14,4 miliarde USD pentru a continua intervenţia , fapt ce a făcut ca lira să-şi revină temporar. Pe 16 septembrie, Banca Angliei s-a angajat într-o intervenţie masivă în susţinerea lirei, raportând cheltuieli de 20 miliarde USD, adică jumătate din totalul rezervelor sale. Dar măsurile nu au fost suficiente.

Dobânda de refinanţare a crescut de la 10% la 12% şi apoi la 15%. Marea Britanie şi Italia s-au retras din ERM, iar Spania a devalorizat peseta cu 5%, Portugalia cu 6%, Islanda a urmat acest trend în ianuarie.

Teoria economică spune că sunt trei condiţii necesare menţinerii ratelor de schimb fixe dar ajustabile:

1.     Capacitatea de a recurge la ajustări relative ale preţurilor.

            Sistemul ratelor de schimb fixe a fost pus în faţa dificultăţilor când s-au impus schimbări semnificative ale preţurilor, bunurilor interne şi externe, forţei de muncă. Dacă nu sunt permise schimbări ale ratei de schimb nominale, răspunsul trebuie găsit în ajustare şi modificarea sincronă a salariilor şi preţurilor. Deci ratele de schimb fixe pot fi susţinute numai dacă:

-          şocurile care cer măsuri frecvente şi sesizabile sunt puţine;

-          salariile individuale şi preţurile sunt ajustate lent;

-          sunt puţine schimbări ale ratelor de schimb nominale, în eventualitatea unor şocuri excepţionale.

În practică primele două nu apar, a treia a fost o trăsătură a succesului cu rate de schimb fixe.

2.     Reguli monetare solide.

Din moment ce credibilitatea sistemului ratelor de schimb fixe are modificări ale ratelor de schimb în momente de dezechilibre excepţionale, realinierea datorită atacurilor speculative trebuie încadrată aici.

Prescripţia SME ca o ţară ce doreşte să-şi schimbe paritatea trebuind să obţină acordul celorlalte ţări în urmărirea unor reguli monetare solide.

3.     Capacitatea de a absorbi presiunile pieţei.

O a treia condiţie necesară pentru viabilitatea unui sistem cu rate fixe, are în vedere acţiunile băncii centrale în moment de criză. O aplicare guvernamentală de aplicare a unei politici „solide”, poate să nu fie suficientă pentru stabilizarea ratelor de schimb dacă guvernul este nou constituit iar pieţele sunt încă nesigure de intervenţiile acestuia.

Un efort concertat este cerut spre a împiedica speculaţiile. Un prim pas ar fi creşterea ratei de dobânzi interne – investitorii nu vor avea stimulente de a investi. O altă alternativă ar fi ca ţările cu monedă puternică să intervină în sprijinul celor slabe. Acesta implică acumularea de rezerve, dar ţările cu monedă puternică se tem că o intervenţie nelimitată ameninţă stabilitatea preţurilor.

Un alt mod de a absorbi presiunile pieţei îl reprezintă restricţiile asupra mişcărilor de capital. Controlul capitalului ca măsură administrativă, limitează fondurile ce pot fi legal şi profitabil transferate între monede pe perioade scurte de timp.

Cea mai populară explicaţie a crizei din septembrie este competitivitatea: creşterea inflaţiei, creşterea costului forţei de muncă.

În septembrie existau trei categorii de ţări cu monede în criză:

- Italia (cauza parţială – competitivitatea);

- Spania, Marea Britanie (plus doi noi membrii SME: Suedia, Finlanda);

- Franţa, Belgia, Danemarca şi Islanda (fără deteriorări semnificative de competitivitate).

Faza finală a crizei monetare a fost în februarie 1993, precedată de data de 29 iulie, când Bundesbank a menţinut neschimbată rata de finanţare.

Investitorii se aşteptau ca Bundesbank să reducă această rată pentru a slăbi presiunea asupra francului francez şi a altor monede slabe din ERM, celelalte ţări nu-şi puteau micşora ratele dobânzii, datorită rolului esenţial al DM.  

Francul francez a fost ţinta principală a „luptei” ERM. Cu o rată reală a dobânzii ridicată, recesiunea şi şomajul în creştere (11,6% în acel moment), speculatorii s-au îndoit de voinţa Franţei de a urma politica austeră a Bundesbankului.

În consecinţă au renunţat la franci şi au cumpărat mărci germane; de fapt speculatorii au mizat pe faptul că priorităţile interne vor preleva asupra ratei de schimb externe. Pe 30 iulie, în ciuda eforturilor Bundesbankului (cheltuieli de 35 miliarde), francul francez a atins un nivel foarte jos. Alte bănci centrale europene au intervenit pentru a sprijini coroana daneză, pesta spaniolă, escudo-ul portughez şi francul belgian. În weeK-end-ul 31 iulie – 1 august, miniştrii de finanţe ai comunităţii au căzut de acord să abandoneze apărarea monedelor. După noul plan, şapte din nouă monede puteau oscila într-o marjă de ±15%.

Marja pentru peseta şi escudo a fost stabilită la ±6%, în timp ce Germania şi Olanda au stabilit o marjă de ±2,25% între monedele lor. Datorită mărimii noilor marje, SME a devenit un sistem cu rate flotante. După părărsirea ERM economiile lor au început să crească.

Deşi evenimentele di august 1993 par similare cu cele din septembrie 1992, există o mare diferenţă: criza din august nu s-a datorat diferenţelor mari ale agregatelor economice. Mai de grabă s-a datorat credinţei că Bundesbank nu va reduce suficient rata dobânzii pentru a permite reduceri ale ratei acesteia, în special în Franţa şi Danemarca unde şomajul era ridicat şi inflaţia mică. Astfel spus, francul francez şi corona daneză nu erau considerate a fi supra evaluate, dată fiind rata scăzută a inflaţiei (1,9% din jumătate din cea a Germaniei) şi rata înaltă a dobânzii.

Se apreciază că Franţa, dacă ar fi avut o bancă  centrală independentă şi o tradiţie istorică spre implicare în stabilitatea preţurilor, ar fi putu evita acea criză.

Astfel, cauzele din spatele eşecului SME sunt de natură generală. S-a demonstrat un fapt ce părea sortit doar implicaţiilor teoretice: sistemul ratelor de schimb fixe este supus speculaţiilor când intervenţia băncii centrale este insuficientă şi aşteptările speculative se dovedesc reale.

            În general, se cunosc patru interpretări ale crizei. Primele două privesc criza în termeni fundamentali: ţările au suferit fie probleme de competitivitate, datorită divergenţelor persistente în ratele inflaţiei, fie probleme ascunse datorate şocului ramificării Germaniei. A treia interpretare subliniază mai degrabă aşteptările viitoare decât problemele de competitivitate. A patra interpretare porneşte de la ideea că, criza speculativă ar fi apărut chiar în absenţa problemelor de competitivitate.

            Inflaţia ca sursă a atacurilor speculative nu poate fi considerată cea mai importantă sursă de dezechilibru. O excepţie de al regulă este Germania, datorită faptului că DM era şi este cea mai puternică monedă faţă de care celelalte au fost devaluate.

            Criza SME a demonstrat că orice sistem cu rate de schimb fixe devine la un moment dat prea rigid, dacă nu evoluează spre o reuniune monetară.

            Unii economişti adepţi ai ideii că , oricum speculaţiile ar fi apărut, spun că, cauza esenţială a crizei ERM este aşa numita „anticiparea pieţelor de a face profit”.

            O problemă esenţială este cea a lipsei controlului capitalului, pe care o vedem sub două aspecte:

a. Absenţa controlului micşorează rezervele valutare oficiale datorită acţiunilor pieţei. Acest fapt implică nevoia unor rate ridicate ale dobânzii pentru a menţine rata de schimb, când pieţele acţionează într-o direcţie ce ar dezechilibra-o.

b. Ratele înalte ale dobânzilor au un impact negativ serios asupra activităţii economice, bugetului şi stabilităţii bugetului financiar, dacă sunt menţinute pe perioade lungi, pe o piaţă valutară cu echilibre multiple ce trebuie menţinute la nivele ridicate, pe o perioadă nelimitată.

Faţă de rezerve, oferta de capital speculativ este un efect perfect elastic. Sub aceste circumstanţe numai rate ale dobânzii foarte înalte pe termen scurt, ar putea preveni epuizarea rezervelor valutare.

Se pune problema: dacă sunt ţările „la mâna pieţelor” sau dacă controlul capitalului măreşte marja de manevră. Nici una din ţările ale căror monede au fost „ţintite” de atacurile speculative, nu menţinuseră un control al capitalului.

 O altă problemă care se pune este aceea a costului apărării ratelor de schimb. Rate ale dobânzii suficient de înalte ar trebui să fie capabile de a tampona atacurile speculative concentrate.

Vom analiza patru efecte temporare ale ratelor ridicate ale dobânzii: activitatea economică, consumul intern, sistemul bancar, bugetul.

a.     Impactul asupra activităţii economice.

Criticile aduse ratelor înalte ale dobânzii vis-a-vis de activitatea economică, au început în toamna lui 1992. Presiunea pentru ridicarea ratelor dobânzilor, începând cu 1990, a devenit considerabilă, dar aceasta nu s-a produs.

Deoarece nu se aşteaptă să existe o modificare a inflaţiei pe un orizont larg de timp, şi cum ratele dobânzii îşi exercită efectele rele prin canale macroeconomice, este clar că efectele asupra economiei europene au fost minime.

b.     Impactul asupra creditului bancar.

În Marea Britanie şi Islanda, ratele dobânzilor la creditul ipotecar sunt corelate cu dobânda pieţei la împrumuturile obişnuite.

Aranjamentele sunt similare în Suedia, când Banca Centrală a Suediei a mărit rata marginală a dobânzii de la 16% la 75%, în septembrie băncile au anunţat că au mărit dobânzile la creditele private individuale cu 5% până la 2,25%. Impactul poate fi dramatic asupra pieţei creditului ipotecar. În Marea Britanie a existat o poziţie clară a celor aflaţi pe această piaţă, ca aceasta să nu reintre în sistem.

c.     Impactul asupra bugetului.

La fel de important pentru unele ţări, este al treilea canal prin care artele ridicate ale dobânzii pot avea un efect semnificativ în ţările cu deficite bugetare mari. Astfel în Italia unde deficitul bugetar era mai mare de 100%, o creştere cu 1% a ratei de refinanţare a Băncii D’Italia  „aducea”13 miliarde lire deficitului bugetar. De aceea există pericolul ca rata înaltă a dobânzii să transfere criza ratelor de schimb într-o criză a datoriilor.

d.     Impactul asupra băncii.

Valoarea relativă a diferitelor valute şi mai ales evoluţia neconcordantă cu celelalte a constituit una din căile de transfer a creşterilor de productivitate pe plan internaţional.

Astfel inflaţia prin import a devenit un mecanism prin care se desfăşoară în cadrul internaţional lupta pentru împărţirea rezultatelor creşterii economice diferenţiate şi deci, inegale de la o ţară la alta.

O altă componentă a stimulilor inflaţionişti din circulaţia liberă a capitalurilor între ţări. Fluxurile de capital cu propriile lor determinante care vin adesea în neconcordanţă cu factorii funcţiei de care decurge circulaţia monetară. Apărute în momente specifice, adesea lipsite de cauzalitate monetară, aceste pusee accelează deprecierea, se cumulează şi influenţează astfel procesul inflaţionist.

        1.2.1.5 Inflaţia structurală

Inflaţia structurală este determinată în principal de dispariţia mecanismelor obiective şi exterioare omului, cum ar fi în domeniul monetar etalonul – aur. Astfel cadrul disciplinator al unor posibile sancţiuni cu efecte negative nu mai acţionează.

Evident, aceste politici au ca scop îmbunătăţiri ale structurii sau sunt un efect al unei structuri îmbunătăţite. Inflaţia structurală este considerată ca prezentă în numeroase ţări ca expresie a faptului că acestea au ales calea unei dezvoltări accelerate, a unei creşteri economice rapide implicând o mobilizare intensivă a factorilor de producţie.

Creşterea creează prin natura ei un dezechilibru în economie, conduce la crearea de noi capacităţi de producţie cu noi tehnologii, apariţia unor ramuri cu rol conducător în economie şi declinul unor sectoare şi ramuri depăşite.

În majoritatea lor, aceste creşteri impuse nu au pregătire necesară, nu au fost realizate economii prealabile şi deci nu există fonduri de finanţare. Recurgerea la credit intern, sau, mai grav, la finanţarea bugetară implică distribuirea de venituri fără contrapartidă imediată şi duce la multiplicarea cererii. Deci inflaţia este implicită. Creşterea preţurilor şi uneori economiile forţate sunt singurele modalităţi de reconstituire a unui echilibru (nominal) în economie.

Primordial promovarea creşterii economice prin aceste metode de finanţare conduce la un aflux monetar în economie şi crează premisele unui proces inflaţionist tip cerere, prin crearea unei cereri multiplicate.

Sarcinile fiscale şi sociale, fie că se reflectă direct în costuri fie că suscită noi revendicări de la categoriile supuse presiunilor inflaţioniste, cărora le afectează veniturile, duce la accentuarea procesului inflaţionist prin procese de tipul inflaţie venituri.

Sub alt aspect inflaţia structurală este expresia faptului că în epoca actuală toate corelaţiile, inclusiv ajustările necesare în plan macroeconomic se realizează la nivelul lor superior.

Mecanismul de desfăşurare a acestui fenomen are la bază motivaţii economice.

Într-o economie liberă jocul relativ al preţurilor ar trebui să permită transmiterea inflaţiilor cu privire la cerere şi să orienteze pe producător în dimensionarea ofertei lor.

Dar teama de scăderea preţurilor, într-o economie cu producţie agricolă îndeosebi, conduce la o puternică rezistenţă a celor afectaţi, în cazul acesta o masă importantă. De aici politica de susţinere a preţurilor pentru produsele excedentare (şi creşterea mult mai accentuată a preţurilor bunurilor mai deficitare).

O altă cauză a inflaţiei structurale rezidă din rigiditatea economiei care apare în momentele de creştere economică atunci când se tinde spre o deplină utilizare a forţei de muncă. Situaţiile pot fi diferite de la o economie la alta, esenţa constă în faptul că în condiţiile perioadei în care se tinde spre angajarea totală a forţelor de producţie, a forţei de muncă primordial, apare o zonă de costurilor crescânde – efect al unor astfel de rigidităţi.

Asemenea rigidităţi se pot ivi în legătură cu procurarea capitalului sau asigurarea unor capacităţi sau resurse materiale. Dar cele mai importante rigidităţi provin din inadaptabilitatea forţei de muncă din asemenea motive cum sunt:

·       ataşamentul sentimental la o profesie, localitate, zonă;

·       insuficienţa instituţiilor de formare şi reciclare;

·       absenţa unor locuinţe libere care limitează migraţia forţei de muncă;

·       o excesivă specializare a forţei de muncă;

·       obstacolele existente în formarea şi autoprotecţie unor autoprofesionalişti.

Depăşirea acestor rigidităţi cere eforturi financiare deosebite, costuri mult mai mari.

Astfel acţiunile îndreptate spre limitarea şi evitarea şomajului împinge economia spre tensiuni inflaţioniste.

        1.2.1.6 Procesul de dezvoltare a inflaţiei

            Analizând procesul de dezvoltare a inflaţiei, majoritatea autorilor deosebesc două forme noi: inflaţia deschisă şi inflaţia ascunsă.

            1.2.1.6.1 Inflaţia deschisă

            Inflaţia deschisă, numită şi inflaţie "explicită", "declarată", "recunoscută" este cea mai bine cunoscută. Caracteristica formei de inflaţie este că se dezvoltă prin ea însăşi, într-o manieră autonomă, fără a fi stopată printr-o intervenţie umană. Spre deosebire de aceasta, inflaţia ascunsă este reprimată prin măsuri autoritare.

            La ora actuală, analiza inflaţiei deschise este o analiză pluridisciplinară, sociologică, psihologică şi economică.

            Premisa de la care porneşte această analiză este că şi în societăţile contemporane există conflicte sociale. Ca urmare, curbele, ecuaţiile, modelele şi celelalte instrumente analitice cu care operează ştiinţa economică modernă, pentru a determina starea de echilibru trebuie plasate de fiecare dată într-un context uman şi sociologic concret. Grupurile sociale - cele două mari clase sociale pe care le-a descris Marx: întreprinzătorii şi salariaţii - formează categorii sociale a căror atitudine psihologică are o importanţă majoră în realizarea sau nerealizarea echilibrelor.

            Alături de aceste două mari grupuri sociale mai există şi alte grupuri, cum ar fi agricultorii, rentierii, birocraţii, care participă de asemenea la lupta socială.

            Toate aceste grupuri şi, în primul rând, grupurile principale amintite, au comportamente specifice, însă în general, nu sunt dispuse să accepte, într-o manieră calmă şi resemnată, cerinţele echilibrului economic. Fiecare grup social încearcă în maniera sa specifică, să transfere asupra altor grupuri sociale sacrificiile implicate de satisfacerea cerinţelor echilibrului economic, iar ca urmare între grupurile sociale există în permanenţă conflicte.

            O variantă interesantă a acestei analize sociologice a inflaţiei este cea propusă de A. Leroux. Potrivit acestuia, inflaţia este provocată nu atât de grupurile sociale, cât de organismele care reprezintă aceste grupuri. Organismele respective formează ceea ce autorul citat numeşte "socio-structuri", cuprinzând, în principal, sindicate muncitoreşti, organizaţiile patronale şi statul; dinamica relaţiilor dintre aceste socio-structuri constituie principalul factor care explică întreţinerea şi amplificarea procesului inflaţionist.

            Grupurile sociale au două tipuri de comportamente: 1) comportamente de adaptare sau de ajustare la necesităţile externe - asemănătoare cu tipul de comportament numit "de resemnare"; 2) comportamente de rezistenţă, de refuz, de luptă continuă - asemănătoare cu tipul de comportament numit "de ruptură".

            Prin prisma studierii inflaţiei, problema care se pune este de a şti care este tipul de comportament - de adaptare sau de ruptură - pe care îl au deţinătorii de monedă, agenţii economici care acţionează asupra preţurilor la un moment dat, într-o ţară dată, într-o conjunctură dată, ş.a.m.d. Dacă tipul de comportament dominant este cel de refuz de a se adapta, există toate şansele ca societatea să se angajeze pe calea unei inflaţii deschise. Investigarea comportamentelor sociale ale participanţilor la viaţa economică permite, cunoaşterea faptului dacă societatea este sau nu în faza de intrare în inflaţia deschisă.

            În analiza sociologică a inflaţiei se utilizează şi altă clasificare a comportamentelor: 1) comportamente de tip "agresiv", şi 2) comportamente de tip "defensiv". Această clasificare permite elucidarea unor aspecte importante ale conflictelor sociale, cum ar fi: identificarea grupurilor sociale active şi pasive, evaluarea puterii acestor grupuri, stabilirea manierei specifice - prin care fiecare grup participă la afirmarea tendinţei spre echilibru. De regulă, se consideră că dacă grupul salarial este mai puternic decât grupul patronal, tendinţa va fi de dezvoltare a procesului inflaţionist - şi invers.

            1.2.1.6.2 Inflaţia ascunsă

            Inflaţia ascunsă (reprimată, frânată) se caracterizează prin intervenţia deciziilor din partea principalului responsabil de dezvoltarea inflaţiei: statul. Aceste decizii constituie, în primul rând, ceea ce se numeşte "politică monetară", dar pot aparţine şi altor componente ale politicii macroeconomice (politică fiscală, bugetară, de utilizare a forţei de muncă, de comerţ exterior, etc). Indiferent de aceasta, adoptarea deciziilor respective semnifică faptul că statul a înţeles că economia a intrat pe calea unei inflaţii deschise, care riscă să declanşeze un proces de autoamplificare şi că guvernul încearcă să intervină.

            Intervenţia guvernului conţine însă întotdeauna un alt pericol, şi anume că remediul folosit pentru stăvilirea inflaţiei să aibă consecinţe negative asupra altor procese economice, de unde, necesitatea unei maxime prudenţe în administrarea politicii antiinflaţioniste.

        1.2.1.7 Ieşirea din inflaţie

            La fel ca intrarea în inflaţie, ieşirea din inflaţie este incertă sub aspectul posibilităţii ieşirii, a momentului şi a modului în care are loc aceasta.

 Hiperinflaţia (sfârşitul exploziv)

            În ipoteza că inflaţia este lăsată să se dezvolte într-o manieră autonomă, ea nu are sfârşit. Un proces exponenţial nu se termină niciodată, ci continuă la infinit. Când creşterea preţurilor depăşeşte zona de 3 cifre anual, se ajunge la hiperinflaţie. În mod convenţional, se apreciază că bariera este trecută când creşterea lunară a preţurilor depăşeşte 50% (ceea ce înseamnă o rată anualizată de 13000%). Efectele hiperinflaţiei sunt cu adevărat devastatoare: preţurile îşi pierd complet efectul de semnalizare, producţia este dezorganizată, populaţia îşi pierde încrederea în monedă, se revine la forme primitive de schimb în natură.

            În istoria monetară sunt cunoscute relativ puţine cazuri de hiperinflaţie, dar toate au avut efecte traumatizante. Asemenea finaluri urmează de fiecare dată unor perioade de inflaţie "galopantă". Un exemplu celebru în această privinţă este cel a Republicii de la Weimar, care a precedat în Germania regimul hitlerist. Inflaţia "galopantă" a apărut în acest caz în perioada imediat următoare încheierii primul război mondial, ca urmare a înfrângerii militare a Germaniei. În perioada ianuarie 1922 - noiembrie 1923, preţurile au crescut de 10 miliarde de ori; sub presiunea fugii de bani a populaţiei, masa monetară în termeni reali a scăzut de 30 ori; salariile reale au înregistrat fluctuaţii enorme - în medie de circa 33%, în plus sau în minus, de la o lună la alta. De fapt, se poate spune că Germania a fost învinsă de două ori - o dată prin forţa armelor şi o dată prin prăbuşirea monedei sale - şi că dintre aceste două înfrângeri, prăbuşirea mărcii a fost cea mai gravă, a distrus echilibrul fundamental al ţării. Acest exemplu arată că inflaţia nu ia sfârşit în sensul matematic al termenului ci în sensul său istoric, adică prin producerea unei catastrofe sociale, care dereglează echilibrul nu numai al unei ţări, ci, poate, al întregii lumi.

            Ungaria a singura ţară ce a cunoscut 2 episoade ale hiperinflaţiei la numai două decenii distanţă. Primul a durat 12 luni (martie 1923 - februarie 1924) interval în care preţurile au crescut de 44 ori, rata maximă lunară a inflaţiei ajungând la 98%. Cel de al doilea reprezintă un "record" absolut: perioada august 1945 - iulie 1946, în care preţurile au crescut de 3,81 x 10²⁷ ori. cu o rată medie lunară de 19.800%.

             Deflaţia

            A doua modalitate de ieşire din inflaţie este una raţională, prudentă şi de decizie preventivă, numită "deflaţie" şi care, dacă reuşeşte, conduce la o repreciere a monedei. Este vorba despre o operaţie prin care se încearcă eliminarea efectelor inflaţiei şi revenirea la normalitatea de dinainte de perioada de inflaţie.

            Deflaţia este o mişcare inversă faţă de inflaţie, adică un efort depus pentru a aduce masa monetară la mărimea iniţială, respectiv pentru a aduce preţurile la nivelul iniţial.

            Astfel, acceptând explicaţia cantitativistă a fenomenului inflaţionist conform căreia principalul factor al creşterii preţurilor este cel monetar, deflaţia poate fi definită ca fiind operaţia sau ansamblul de operaţii prin care se elimină masa monetară excedentară.

            Cu alte cuvinte, deflaţia este un complex de măsuri adoptate pentru "resorbirea" cantităţii prea mari de monedă. Dacă aceste măsuri se realizează, ele permit monedei să-şi redobândească valoarea iniţială, adică să se reprecieze (revalorizeze).

            Mecanismul deflaţiei constă în diminuarea sau oprirea inflaţiei printr-o politică adecvată; dacă această politică reuşeşte, se va regăsi valoarea anterioară a unităţii monetare.

            În forma sa clasică - descrisă mai sus - mecanismul deflaţiei nu a fost însă realizat niciodată. Din punct de vedere istoric, se cunosc numeroase cazuri (inclusiv cel al Republicii de la Weimar, amintit anterior) în care s-a încercat aplicarea unei politici deflaţioniste, însă în pofida eforturilor dificile şi susţinute care s-au depus, politicile respective au eşuat de fiecare dată.

            Explicaţia rezidă în faptul că pentru a putea aplica o politică deflaţionistă, este necesar ca populaţia şi ceilalţi utilizatori de monedă să accepte o disciplină foarte riguroasă adică să renunţe la obiceiurile dobândite în perioada de aparentă facilitate, caracteristică inflaţiei. Or, de regulă, lumea se simte bine într-o situaţie de facilitate, chiar dacă această facilitate înseamnă, de fapt, posibilitatea de a efectua cheltuielile inflaţioniste care distrug moneda. De aceea, în momentul în care se formulează cerinţa limitării sau chiar opririi totale a cheltuielilor inflaţioniste autorităţile se confruntă cu o puternică rezistenţă psihologică. Iar această rezistenţă este cu atât mai eficace, cu cât ţara în cauză trăieşte într-un regim mai democratic, în care autorităţile depind de votul populaţiei căreia îi cer restrângerea la maxim a satisfacerii trebuinţelor materiale. Astfel, într-un regin democratic, este imposibil ca politica deflaţionistă să fie decisă prin consultarea electoratului. De aceea, singura soluţie rămasă - cu excepţia instaurării unui regim politică de mână forte - este educarea publicului. Democraţia însăşi trebuie să facă educaţia necesară, ajutând populaţia să înţeleagă că o perioadă de restrângere este succeptibilă să ducă la însănătoşirea morală. Desigur, o asemenea educaţie este, mai uşoară în domeniul vieţii individuale, însă în domeniul vieţii sociale a unui popor este infinit mai dificilă. Din această cauză, autorităţile au eşuat, de regulă, în încercările lor de deflaţie, ceea ce a dus la continuarea inflaţiei şi la tot ceea ce se ştie că a urmat.

            Stabilizarea

            A treia soluţie este stabilizarea, adică oprirea fenomenului inflaţionist la punctul la care s-a ajuns şi menţinerea valorii monedei la acest nivel existent, inferior celui iniţial. În modul acesta, se consacră pierderea de valoare suferită de monedă prin inflaţie şi se previne reapariţia inflaţiei în viitor.

            Programe  de stabilizare au fost aplicate în numeroase ţări în perioada interbelică (Franţa - 1928, Anglia - 1931, România - 1929), însă măsurile respective nu au reuşit, deoarece cauzele care au provocat anterior inflaţia nu au fost eliminate. După cel de-al doilea război mondial, se cunosc însă două experienţe reuşite: R.F.G. şi Israel. La ora actuală, problema elaborării şi aplicării unor programe de stabilizare monetară se pune mai ales în ţările excomuniste şi în fostele republici sovietice unde inflaţia face ravagii, împiedicând reformarea şi relansarea economiilor respective.

            Concluzia care se desprinde din analiza tuturor acestor cazuri - este că inflaţia trebuie fie eliminată, fie respectată. Dacă nu poate fi eliminată - şi de cele mai  multe ori nu poate fi - inflaţia nu trebuie reprimată, căci, atunci, îmbracă forma oculte, care sunt mai periculoase decât forma deschisă.

        1.2.2 INFLAŢIA TÂRÂTOARE (LENTĂ)

            "Inflaţia târâtoare" - "ascensiunea" preţurilor - poate fi definită ca o creştere de preţuri permanentă, însă de slabă intensitate, care nu declanşează un proces accelerat, adică nu este de tip exponenţial.

            Spre deosebire de adevărata inflaţie, acest nou fenomen este compatibil atât cu echilibrul monetar, cât şi cu recesiunea economică.

            Adevărata inflaţie este incompatibilă cu echilibrul monetar de durată, deoarece distruge mecanismele de restabilire a acestuia. Noul tip de uşoară creştere a preţurilor dereglează şi el puţin echilibrul monetar, însă această dereglare este limitată şi, oricum, favorabilă creşterii economice. Sfera monetară de menţinere, deci, în continuare "vecinătatea" echilibrului, adică într-o zonă suficient de restrânsă în jurul punctului de echilibru, pentru a nu contrazice esenţa fundamentală a stării de echilibru.

                        Faptul că aşa-zisa "inflaţie lentă" este compatibilă cu recesiunea şi că, mai mult, permite transformarea acesteia într-o premisă a creşterii economice viitoare, se explică prin aceea că, creşterea uşoară a preţurilor nu provoacă un dezechilibru global al economiei, ci dezechilibre sectoriale, limitate, particulare. Or, existenţa unor dezechilibre sectoriale, într-un anumit sector însă nu în celelalte, sau, în tot cazul, nu în toate celelalte, este în sine un fenomen pozitiv. Căci, aceste dezechilibre parţiale şi particulare, care nu se generalizează, întreţin o tensiune internă, care alimentează forţa ascendentă a economiei.

            Legătura cu creşterea economică

            Ideea că "ascensiunea" preţurilor ("inflaţia târâtoare") este favorabilă creşterii economice presupune analiza mecanismelor prin care apar stimulii respectivi.

            După cum se ştie, orice modificare a preţurilor deplasează echilibrul repartiţiei veniturilor, şi, deci echilibrul repartiţiei puterilor de cumpărare. În cazul inflaţiei declarate, această deplasare îmbracă forme dezastruoase, deoarece transferul de venituri şi de puteri de cumpărare pe care îl provoacă este amplu şi brutal, ceea ce bulversează echilibrul şi mecanismele sale naturale de restabilire. În cazul "ascensiunii" preţurilor ("inflaţia târâtoare"), transferurile de puteri de cumpărare sunt lente şi de mică amploare, ceea ce face ca ele să fie favorabile creşterii economice. Într-adevăr dacă transferul de putere de cumpărare are loc la o categorie socială inactivă spre un grup social activ, transferul respectiv permite manifestarea comportamentelor creatoare pe care numai acesta din urmă le are şi care constituie, principalul factor de creştere economică.

            Analize similare au fost efectuate cu privire la efectele exercitate de transferurile de putere de cumpărare de la un grup social la altul asupra înclinaţiei spre consum şi asupra înclinaţiei spre economisire a grupurilor respective. Şi aceste studii relevă că în cazurile în care transferurile amintite se produc dintre grupurile sociale cu o puternică înclinaţie spre economisire, spre grupurile cu o puternică înclinaţie spre consum creşterea economică este favorizată.

            În termeni generali, se poate spune, că deşi inflaţia este, în esenţa sa, o luptă între grupurile sociale pentru împărţirea veniturilor prezente, ea un constituie şi un reglaj al veniturilor viitoare. Aceasta, deoarece în cazul care transferurile de putere de cumpărare provocate de creşterea limitată a preţurilor au loc în folosul grupurilor sociale cu o puternică înclinaţie spre investiţii, creşterea volumului total al investiţiilor rezultată de aici determină creşterea veniturilor viitoare în raport cu cele actuale.

1.3 EFECTELE ECONOMICE ŞI SOCIALE ALE INFLAŢIEI

1.3.1 EVOLUŢII ECONOMICE

În perioada inflaţiei au loc importante modificări de structură în economia naţională fie că acestea sunt determinate de însăşi fenomenele inflaţioniste fie că unele măsuri de politică economică au determinat însuşi procesul inflaţionist şi dimensiunile sale.

În special în statele în curs de dezvoltare şi în deosebi politicile economice de industrializare, de dezvoltare a unor ramuri, au urmărit asemenea schimbări rapide orientând resursele materiale şi umane, financiare, valutare către acestea şi aducând perturbări în economie, perturbări accentuate chiar de evoluţia procesului inflaţionist.

De asemeni, în perioada inflaţiei apar stimuli specifici decurgând din necesitatea satisfacerii cererii crescute sau din dorinţa de a realiza profituri sporite (dezvoltarea producţiei bunurilor de consum sau a producţiei de război, extinderea comerţului, şi a schimburilor interne), ceea ce conduce şi la o redistribuire a capacităţilor şi resurselor în acest sens.

Inflaţia aduce, prin creşterea nivelului preţurilor naţionale faţă de cele externe, slăbirea capacităţiii concurenţiale ale firmelor naţionale.

Deprecierea monetară conduce la ieftinirea mărfurilor naţionale pentru cumpărătorii străini şi deci uşurează exportul. Este un factor ce nu avantajează pe moment. Dar noi urmărim funcţionarea firmei ca un proces de continuitate. Pentru producătorii naţionali, în situaţia în care inflaţia se permanentizează, devine evident că preţurile de achiziţie a materiilor prime din import cresc mai repede decât preţurile cu care se exportă mărfurile şi deci că pentru fiecare partidă de mărfuri se produce în fapt o pierdere de substanţă. Pe ansamblu, pe fiecare firmă sau pe economie, este creşterea volumului exportului pentru a asigura acelaşi nivel al importurilor în funcţie de gradul de depreciere a monedei naţionale.

Procesul inflaţionist antrenează şi extinde şomajul. Vizând creşterea competitivităţii şi având în vedere costurile crescute de salarii, patronii apelează la aplicarea tehnologiilor moderne, care prezintă avantajul că ridică randamentele şi diminuează personalul. Condiţiile specifice inflaţiei facilitează investiţiile şi asigură acoperirea şi amortizarea lor în sensul cel mai favorabil pentru firme. Aşa se face că eliberările de personal şi şomajul creşte, în timp ce producţia şi cererea globală sunt încă normale.

Inflaţia favorizează şi accelerează procesul investiţional. Factorii care facilitează investiţiile sunt numeroşi. Pe de o parte, marea majoritate a întreprinderilor au perspective mai sigure privind evoluţia de viitor. Iar reînnoirea echipamentului şi modernizarea tehnologiilor este o condiţie a creşterii profitului. Pe de altă parte, în timpul inflaţiei se ieftineşte creditul – întrucât toate obligaţiile decurgând din împrumutiri: rate de rambursare şi dobânzi devin tot mai “ieftine” pe măsură ce înaintează procesul inflaţionist. La aceatsa se adaugă şi faptul că statul, interesat în anumite activităţi, în special ţările în curs de dezvoltare angajate în revoluţii structurale, acordă direct resurse (din buget) facilitează condiţiile de obţinere a creditului, sau stabileşte norme speciale de transfer prin cost a cheltuielor de investiţii.

            Inflaţia afectează creditul şi descurajează economiile. Inflaţia contribuie la deprecierea depozitelor şi prin aceasta descurajează economiile. În condiţiile unor inflaţii moderate depunătorii sunt supuşi unei eroziuni lente a capitalurilor aflate la bănci sau casele de economii. Dobânzile fixe, practicate, în general, rămân nominal stabile şi suferă o diminuare în termeni reali. Problema recuperării eroziunii capitalului prin dobânzi reale se pune mai târziu în stadii înaintate ale inflaţiei, iar "preocupările" în acest sens, chiar dacă nu sunt numai declarative, se aplică de regulă cu întârziere.

            Astfel că în general creditorii suferă o eroziune efectivă a capitalurilor aflate sub formă de depuneri la bănci.

            Inflaţia privilegiază debitorii. Debitorii sunt deosebiţi de avantajaţi, întrucât, în  condiţiile diminuării inflaţiei, ratele de rambursare, inclusiv dobânzile, în termeni reali, sunt tot mai diminuate. Astfel, a realiza investiţii prin credite înseamnă, de fapt, a plăti sub valoare bunurile de patrimoniu achizionate. Iată premisele unei creşteri patrimoniale importante în timpul inflaţiei, pentru cei care beneficiază de credite.

            La rândul lor, depunătorii sunt nevoiţi să suporte pierderi importante în puterea de cumpărare a capitalurilor şi dobânzile cuvenite. Aşa cum statisticile consemnează, depunătorii sunt obligaţi a realiza scopurile economice pe care şi     le-au propus evaluate în anume termeni reali, să accelereze procesul economiilor, să majoreze economiile nominale, deşi condiţiile din timpul inflaţiei nu facilitează acest lucru pentru marea masă a populaţiei.

            Inflaţia favorizează creşterea profiturilor. Prin mobilitatea specifică a preţurilor de vânzare a mărfurilor, din timpul inflaţiei şi condiţiile de piaţă mai favorabile vânzătorilor, aceştia practică de regulă dimensiuni sporite ale cotelor de profit incluse în preţuri. Sub un alt aspect, inflaţia creează o resursă specifică de creştere a profitului prin condiţiile specifice în care se stabileşte şi se reconsideră preţul forţei de muncă, salariul, în timp ce preţurile mărfurilor urmează mersul inflaţiei atât pentru categoria materii prime cât şi pentru produsele finite.

            Preţul muncii în valoare nominală rămâne periodic fix, ceea ce creează în etapa respectivă diferenţe care revin în ultimă măsură celui ce încasează preţul de vânzare, patronul.

           

        1.3.2 CONSECINŢE SOCIALE ALE INFLAŢIEI

            Una din cele mai pregnante consecinţe sociale ale inflaţiei este modificarea repartiţiei veniturilor şi patrimoniilor în valoarea lor reală.

            În timpul inflaţiei averea funcţie de forma în care se găseşte îşi poate  modifica mai mult sau mai puţin valoarea în expresie nominală.

            Astfel preţurile se modifică pentru bunuri care alcătuiesc patrimoniul cum ar fi: terenurile, clădirile, echipamentele, în ritmuri mai apropiate sau diferite de evoluţia indicilor de preţ şi deci în general tind să-şi păstreze valoarea lor reală în condiţiile date ale puterii de cumpărare. Pentru unele din aceste componente: imobile, bijuterii, acţiuni, etc., inflaţia creează condiţiile de creştere accelerată a preţului şi deci temeiuri îmbogăţirii excesive a unor persoane sau firme.

            O serie de componente ale patrimoniului nu au aceeeaşi situaţie. Astfel activele financiare de tip creanţe, îndeosebi obligaţiunile, sau activele monetare, în special depozitele, îşi păstrează valorile nominale anterioare şi aduc proprietarilor lor însemnate pierderi în termeni reali. În acest fel patrimoniile unei anumite categorii de persoane: mici întreprinzători, familii modeste sau pensionari, sunt serios afectate.

            Astfel inflaţia acţionează selectiv: îmbogăţeşte cu mult mai mult pe mai puţini şi sărăceşte cu mai puţin pe mult mai mulţi.

            Redistribuirea veniturilor reprezintă terenul care însă afectează plenar întreaga societate, suscită revendicări şi conduce la confruntări sociale de amplitudine.

            Inflaţia divizează societatea în două mari categorii:

            - persoane ale căror venituri variază în funcţie de evoluţia preţurilor şi care îşi pot asigura astfel echivalentele veniturilor, în raport de creşterea generală a preţurilor;

            - persoane  care depind de venituri nominale fixe, sau care se modifică încet şi cu multe dificultăţi, astfel încât  veniturile lor reale sunt în permanenţă rămase în urmă, faţă de nivelul general al preţurilor şi al amputează pregnant, puterea de cumpărare.

            Între persoanele afectate de inflaţie sunt pensionarii, persoanele care depind de ajutoare sociale publice, ale căror venituri depind de prevederile bugetare, care prezintă rigidităţi în modificări, ceea ce implică sporuri limitate şi tardive ale veniturilor lor nominale, în neconcordanţă cu creşterea preţurilor.

            O situaţie specială au salariaţii care se suferă permanent impactul rămânerii în urmă a puterii de cumpărare faţă de evoluţia preţurilor. Reajustatea periodică a salariilor se face de regulă cu întârziere şi având în vedere revendicări deja depăşite, astfel ca, în evoluţie, trendul veniturilor lor reale rămâne în urma dinamiicii generale a preţurilor. Diferenţele între partea cuvenită a salariilor în preţ şi partea efectiv plătită rămâne un izvor de profit suplimentar pentru patroni. De aici conflictul social între patroni şi salariaţi, ca expresie a intereselor diferite ale acestora.

            Astfel, în mod necesar, în perioada inflaţiei experienţa arată că se polarizează grupe diferite grupe ce doresc să-şi impună intersele sau revendicările. Aceste grupe dispun fie de putere economică, fie de putere socială cu rezonanţă electorală.

            Printre acestea au un rol preponderent: asociaţiile patronale (oligopoluri, carteluri) şi sindicatele ca reprezentate la salariaţilor; alte grupări de mici producători, micii patroni din agricultură şi comerţ având un rol de rezonanţă mai restrâns. O analiză mai atentă a evoluţiei procesului inflaţionist arată că acţiunea grupurilor economice, apărându-şi fiecare propriile interese "colaborează" de fapt şi este de manieră să intensifice şi să accentueze evoluţia fenomenului inflaţionist, În multe momente şi pe multiple planuri contribuind la apariţia tensiunilor inflaţioniste, în legătură cu transmisia lor în întreaga economie şi cu privire la rezistenţa opusă încetinirii ritmului de creşterea preţurilor şi salariilor.

            Încă din debutul proceselor inflaţioniste intervenţia sindicatelor tinde să promoveze în economie cerinţele de creşterea salariilor inspirate de la ramurile cele mai productive la nivelul cărora creşterile sunt justificate. În continuare susţinerea generală înseamnă "alinieri" la creştere şi pentru domenii în care creşterea în dimensiunile solicitate nu este motivată, şi chiar depăşiri ale pragurilor "negociate". Astfel, prin forţa lor sindicatele merg la accelerarea ritmului.

La rândul lor firmele mari, oligopolurile, susţin mai prompt satisfacerea solicitărilor de creştere a salariilor, pe de o parte, pentru că având un grad mai ridicat de concentrare au şi o sindicalizare mai amplă, dar pe de altă parte, pentru că au o productivitate mai mare şi profituri mai înalte. La nivelul lor creşterea salariilor va permite o creştere mai mare a acestor profituri decurgând din creşterile de preţuri pe care oligopolurile le pot impune.

            Iată că în economie valurile de creşteri de salarii pornesc de la firmele mari din ramurile cheie. Ele declanşează astfel valuri de creşteri de preţuri în dimensiuni care nu se potrivesc celorlalte domenii din economie, angajând în modul cel mai direct spirala preţuri – salarii.

            Cele două grupuri enumerate la care ne-am referit acţionează în sensul extensiunii proceselor inflaţioniste în întreaga economie în cadrul unui mecanism specific.

            Sindicatele impun interesele salariale în prevederile contractelor colective de muncă încheiate, pe măsura şi în condiţiile convenite cu marii parteneri, marile întreprinderi. Lărgirea aplicabilităţii acestor prevederi, prin similitudine şi pentru ramuri şi întreprinderi mai puţin productive, are drept efect, în mod cel mai direct, creşterea preţurilor.

            Mai mici sau mai mari, întreprinderile vor avea în consecinţă modele de comportament în creşterea preţurilor, marile oligopoluri.

            În sfârşit, dacă prin diminuarea presiunilor inflaţiei sau prin măsurile de combatere ar putea fi posibilă sau de dorit scăderea preţurilor, există  temeiuri de împotrivire, de o potrivă în cele două  medii.

            Pe de o parte sindicatele nu acceptă legături posibile între scăderea preţului unui produs şi puterea de cumpărare a salariului şi consideră că sporurile de salarii provin din, în principal, prin scăderea profitului întreprinderii şi nu prin preţuri.

La rândul lor oligopolurile sunt, după cum se ştie cele ce pot impune preţurile şi-şi pot asigura profituri înalte în orice condiţii de salarizare.

Cercetarea economiei romanesti in perioada 1995-1997 arata un declin accentuat. Produsul Inern Brut marchaza o descrestere importanta, ca urmare a schimburilor produse in ansamblul si structura economiei tarii, schimbari datorate, la randul lor, politicilor economice improvizate. Schimbarile au determinat pe o parte, scaderea drastica a productiei in toate ramurile, iar pe de alta parte, un efort dramatic de adaptare a capacitatilor productive si a fortei de munca la cerintele economiei de piata. Cele doua tendinte sunt influentate de o multitudine de factori, unii foarte agresivi, intre acestia inscriindu-se: majorarea ratei de penetrare a importurilor pe piata romaneasca, in concurenta inevitabila cu produsele autohtone; agravarea continua a deficitelor bugetare; profilerarea blocajelor financiare si decapitalizarea agentilor economici; nivelul redus al calitatii produselor romanesti, care au pierdut sau pierd importante piete externe de desfacere.

CAPITOLUL II

EVOLUŢIA INFLAŢIEI

ÎN ŢĂRILE DEZVOLTATE  ŞI CU ECONOMIE ÎN TRANZIŢIE

        2.1 INFLAŢIA ÎN ŢĂRILE DEZVOLTATE

            Experienţele economice şi sociale ale ţărilor dezvoltate rămân în teoria şi practica inflaţiei cele ce reprezintă, în opinia generală, fenomene tipice.

            În acest capitol vom releva evoluţiile contemporane ale procesului inflaţionist.

            Creşterea preţurilor de consum se află în ultimul deceniu într-o continuă scădere. La sfârşitul anului 1992 pe ansamblul ţărilor dezvoltate creşterea anuală a preţurilor de consum a atins 3,25%, nivelul cel mai scăzut după anii '60. Acest fapt este arătat în tabelul ce oglideşte evoluţia preţurilor de consum în aceste ţări (tabelul II.1).

            Ritmurile în care se manifestă inflaţia în ţările dezvoltate evidenţiază o diminuare continuă, o stabilitate liniştitoare. Dar nu trebuie să uităm că o creştere de 3% anual, înseamnă o sporire a preţurilor de 20 ori într-un secol ...

            Inflaţia târâtoare ce se manifestă în ţările dezvoltate este însoţită de o continuă persistenţă a dezechilibrelor bugetare, şi deficitelor bugetare, care menţin presiunile inflaţioniste şi care imprimă economiei efectul lor dăunător.

            Gradul de îndatorare a administraţiei publice exprimat în raport de PIB devine semnificativ pentru dezechilibrele bugetare prin faptul că este atotcuprinzător (pentru marea majoritate a ţărilor) şi că are în termenul scurt de 3 ani evoluţii majore aşa cum este arătat în tabelul II.2.

            Astfel problemele echilibrului bugetar al deficitelor neacoperite continuă să fie în toate ţările dezvoltate una din cauzele esenţiale şi tipice ale continuităţii procesului inflaţionist.

Tabelul II.1

            Creşterea preţurilor de consum în ţările dezvoltate (variaţia anuală în %)

Ţara	1982-89 medie	1990	1991	1992
S.U.A. Japonia Germania Franţa Italia Anglia Canada Australia Austria Belgia Danemarca Spania Finlanda Grecia Irlanda Israel Norvegia Noua Zeelandă Olanda Portugalia Suedia Elveţia Turcia	3,7 1,4 1,6 4,6 7,3 5,3 4,3 7,4 2,7 3,4 4,7 7,8 5,5 17,7 5,0 89,6 6,4 9,6 1,3 16,1 6,3 2,4 50,8	6,1 3,8 2,8 3,4 6,4 9,3 5,0 6,9 3,5 3,5 1,9 6,5 4,9 22,9 2,7 17,6 4,4 4,9 3,6 13,7 10,9 5,3 60,4	3,1 2,7 4,2 3,1 6,0 4,5 3,8 1,5 3,1 2,8 2,3 5,5 3,9 18,0 3,6 18,0 2,9 1,0 4,9 9,2 8,1 5,2 71,1	2,9 1,2 2,0 2,0 4,6 2,6 2,1 0,3 4,2 2,4 1,5 5,4 2,1 14,4 2,3 9,4 2,2 1,3 8,4 8,4 1,9 3,5 66,0
Medie	4,5	5,8	4,1	3,2

Sursa: Banque des Reglements Internationaux. Rapport annuel, Bâle, 14 juin 1993

Tabelul II.2

            Gradele de îndatorare a administraţiei publice (în % în PIB)

Ţara	1989	1992
Belgia Italia Irlanda Grecia Canada Olanda Japonia Statele Unite Danemarca Suedia Austria Franţa Spania Germania Norvegia Anglia Australia Finlanda	130,5 97,9 108,0 76,3 69,5 77,8 70,6 54,0 58,5 48,4 56,9 47,5 47,0 43,2 42,7 36,8 27,0 16,4	135,8 107,3 96,8 92,3 83,1 79,2 66,2 63,2 62,4 54,8 55,7 52,3 51,5 44,2 43,4 40,5 29,3 31,4

Sursa: Banque des Reglements Internationaux. Rapport annuel, Bâle, 14 juin 1993

            Din anul 1994, economia mondială a cunoscut o evoluţie favorabilă. Produsul intern brut a crescut pe plan mondial mai repede decât în ani anteriori.  Creşterea economică s-a caracterizat prin durabilitate, în condiţiile unor câştiguri dezinflaţioniste progresive. Pentru cele mai multe economii naţionale, sursele creşterii au fost în principal inovaţia şi tehnologiile noi aplicate în sectoare de vârf cu efecte de propagare importante la nivel mondial. Sfârşitul de secol reprezintă momentul globalizării economiei de piaţă, a cărei viabilitate este confirmată prin caracterul sănătos al creşterii economice realizate în condiţii de echilibru macroeconomic. Comerţul internaţional s-a intensificat în ritmuri superioare creşterii producţiei. Inflaţia a continuat să scadă în majoritatea ţărilor, situându-se la niveluri extrem de joase, ca urmare a politicilor monetare şi fiscale aplicate, dar şi a reducerii preţurilor energiei şi materiilor prime pe piaţa internaţională.

            În SUA după 5 ani de evoluţie favorabilă, creşterea economică s-a accelerat în 1997. Produsul intern brut a crescut cu 3,8% comparativ cu 2,8% în anul precedent. Principalul factor de susţinere a creşterii a fost intensificarea cererii interne, din partea populaţiei ca urmare a creşterii gradului de utilizare a forţei de muncă şi a salariilor reale. Trebuie subliniat faptul că rezultatele economice pozitive au fost obţinute în contextul unei politici macroeconomice prudente şi că în ultimii ani SUA a înregistrat o reducere constantă a deficitelor bugetare, până la echilibrarea bugetului federal în 1997.

            În Japonia, expansiunea din 1996 a făcut loc unei pierderi accentuate de ritm. Creşterea de numai 0,8% din PIB, mai mult decât modestă, comparativ cu cea de 3,5% din anul 1996 s-a realizat pe seama componentei externe a cererii, în timp ce consumul intern a fost afectat de  o politică fiscală restrictivă.

Produsul intern brut al ţărilor din grupul G7 a crescut cu 2,8%, dar cu diferenţe notabile de la o ţară la alta.

            Ritmul de creştere economică s-a accelerat în ţările Uniunii Europene, de la 1,7% în 1996 la 2,6% în 1997. Creşterea a fost diferenţiată pe ţări: Regatul Unit 3,4% (2,3% în 1996), Germania 2,4% (1,4%), Franţa 2,3% (1,5%), Italia 1,3% (0,7%). Aceasta s-a datorat în principal creşterii cererii interne şi, într-o măsură mai restrânsă, cererii externe, ca urmare şi a deprecierii monedelor naţionale în raport cu dolarul.

            Balanţa contului curent a SUA a înregistrat o nouă deteriorare în 1997, deficitul reprezentând 2,1% din PIB, comparativ cu 1,9% în anul precedent. Principala contribuţie la această evoluţie a avut-o deficitul balanţei comerciale, care a crescut la circa 200 milioane dolari, în contextul unei creşteri a importurilor cu circa 25%.

            Japonia a înregistrat o majorare a excedentului balanţei contului curent în 1997, după evoluţia descendentă a acestuia din ultimii trei ani (97 miliarde USD în 1997, faţă de 66 miliarde USD excedent în 1996). Ponderea excedentului contului curent în PIB a crescut de la 1,4% în 1996 la 2,2% în 1997. Cauzele principale le-au reprezentat, pe de o parte, creşterea cererii din partea principalilor parteneri comerciali, iar pe de altă parte, evoluţia slabă a cererii interne.

            Pe ansamblul Uniunii Europene, excedentul balanţei contului curent a marcat a patra creştere anuală consecutivă, ajungând la circa 125 miliarde dolari. Creşterea s-a datorat evoluţiei mai lente a cererii interne, comparativ cu dinamica acesteia pe pieţele principalilor parteneri comerciali. Germania a înregistrat un nou deficit în 1997 (de un miliard dolari), reprezentând mai puţin de 0,1% din PIB, de proporţii mai mici decât în anul precedent (0,6%), solduri deficitare înregistrând de asemenea Austria şi Grecia. Excedentul contului curent al Franţei a crescut puternic, la 40 miliarde USD (reprezentând 2,9% din PIB, faţă de 1,3% în 1996), cel al Italiei a scăzut uşor, la 37 miliarde USD (3,2% din PIB în 1997), iar Regatul Unit a înregistrat un excedent de 7 miliarde USD (0,6% din PIB), faţă de un uşor deficit în anul precedent.

            Rata inflaţiei a continuat să se reducă în ţările membre ale OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică), ajungând în 1997 la un nivel mediu de 3,8%, faţă de 5,3% în 1996 şi 5,8% în 1995. Presiunile inflaţioniste s-au datorat şi aprecierii dolarului în cursul anului 1997, care a contribuit la reducerea preţurilor energiei (cu circa 6%) şi a materiilor prime (cu circa 3,7%), exprimate în dolari pe piaţa internaţională. În SUA, rata inflaţiei a fost de 2,3%, în Japonia de 1,7%, iar în Uniunea Europeană de 1,9%. Cele mai performante ţări ale UE au din acest punct de vedere Suedia, cu o rată a inflaţiei de 0,9% (faţă de 0,8% în 1996), Franţa 1,2% (2%), Finlanda 1,2% (0,6%), Austria 1,3% (1,9%), Belgia 1,6% (2,1%), Italia 1,7% (3,9%), Germania 1,8% (1,5%). Cu excepţia Danemarcei (2,2%), Portugaliei (2,2%), Regatului Unit (2,8%) şi Greciei (5,4%), ţările UE au înregistrat în 1997 rate ale inflaţiei mai mici de 2%, convergenţa realizându-se în vederea trecerii, începând cu anul 1999 la Uniunea Economică şi Monetară.

            Politicile bugetare au urmărit în 1997 cu prioritate însănătoşirea situaţiei finanţelor publice. Pe ansamblul ţărilor membre ale OCDE soldul deficitar al bugetelor naţionale a reprezentat 1,1% din PIB. Ţările Uniunii Europene au adoptat în ultimii ani măsuri ferme în vederea îndeplinirii criteriilor de aderare la Uniunea Economică şi Monetară Europeană, inclusiv în planul reducerii deficitului bugetar, care a reprezentat în 1997 2,8% din PIB, comparativ cu 4,3% în anul precedent. Datoria publică a ţărilor UE a reprezentat în 1997 circa 74% din PIB, nivel apropiat de cel din anul precedent. Excedente bugetare au înregistrat un număr restrâns de ţări, între care Canada, Norvegia, Danemarca.

           

        2.2  EVOLUŢIA INFLAŢIEI ÎN ŢĂRILE ÎN TRANZIŢIE

            Toate ţările aflate în tranziţie spre o economie de piaţă au cunoscut în ultimul deceniu niveluri ridicate ale inflaţiei. Deşi cauzele acestui fenomen diferă de la caz la caz (fiind greu de tras concluzii cu caracter general), se poate realiza o clasificare subregională. Astfel, ţările balcanice, cele din grupul Visegrad şi ţările baltice au atins niveluri relativ moderate ale inflaţiei încă din 1994, în timp ce statele membre  ale CSI continuă să se confrunte cu diferite variaţii ale procentajului inflaţiei anuale (tabelul II.3).

            În anul 1995 cea mai scăzută inflaţie se află în Republica Cehă (inflaţie medie anuală de 10 procente), Slovacia (11%) şi Slovenia (15%). România, cu o inflaţie medie măsurată prin preţuri de consum de 32,3%, intră în următorul grup de ţări, având performanţe comparabile cu Ungaria (29%), şi Polonia (27%). Statele membre ale CSI cunosc în continuare rate ale inflaţiei exprimate prin trei cifre, deşi şi în acest grup se conturează două subgrupuri distincte: ţări în care inflaţia se află pe o pantă descendentă (Rusia, Ucraina, Moldova) şi ţări în care inflaţia continuă să crească (Belarus, Gruzia, Armenia, Azerbaidjan).

            Ansamblul acestor evoluţii atestă progrese semnificative în depăşirea crizei structurale de proporţii pe care conducerea planificat centralizată a indus-o în aceste ţări. Rezultatele cele mai bune au fost obţinute de ţările care au început mai timpuriu procesul de reformă şi l-au continuat cu consecvenţă. În ţările în care, într-o etapă sau alta, a fost redus efortul de restructurare din considerente (declarate) de ordin social, rezultatele au fost modeste şi chiar s-au înregistrat deteriorări în privinţa unor indicatori economici.

            Din tabel se remarcă faptul că ţările cele mai avansate în procesul de reformă au depăşit momentul de vârf al inflaţiei relativ rapid, în 1992-1993. România a depăşit vârful procesului inflaţionist abia în 1994, deci cu o întârziere de unul-doi ani faţă de ţările menţionate, întârziere care a costat ţara noastră foarte mult în termeni de ajutor extern - întrucât există un fel de "primă" pe care comunitatea financiară internaţională o alocă primelor ţări dintr-o anumită zonă geografică care se înscriu pe linia unor politici macroeconomice credibile iar dintre ţările central şi est-europene, Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia au beneficiat din plin de această asistenţă externă, la un nivel la care ţările care au început mai târziu reforma (România, Slovenia, Estonia) nu pot spera să îl mai primească, oricât de impresionante ar fi performanţele lor ulterioare -.

            Întârzierea relativă cu care a fost stăpânită inflaţia în cazul României are o serie de explicaţii conjuncturale, cum ar fi: caracterul gradual al liberalizării preţurilor, o structură rigidă şi greu adaptabilă a aparatului productiv, necunoaşterea unor procese inflaţioniste de proporţii. Cu excepţia generaţiilor mai vârstnice, se poate spune că majoritatea românilor nu cunoscuseră în mod direct urmările procesului inflaţionist, în comparaţie cu Polonia sau Iugoslavia, unde tocmai avuseseră loc ultimele procese hiperinflaţioniste, în 1989-1990, unde populaţia căpătase o aversiune deosebită faţă de acest fenomen (tabelul II.4).

Tabelul II.3

            Evoluţia inflaţiei într-o serie de ţări în tranziţie (procente)

Ţara	1987	1988	1989	1990	1991	1992	1993	1994	1995	1996	1997	1998
Armenia					100,3	824,5	3731,8	5273,4	175,6	6	25
Azerbaidjan					105,6	912,6	1129,7	1664,4	411,7
Albania					35,8	225,2	85	2,6	7		42,1
Belarus					83,5	969	1188	2220	709	53	63,8
Bulgaria	1,7	2,5	6,4	23,8	338,6	91,3	69,4	96	62	123	1082,9	21,3
Croaţia							1516	97,5	2,1	3,5	3,6	5,7
Cehoslovacia	0,1	0,2	1,4	10,8	61,2	10
Cehia							20,8	10	9,1	8,8	8,5	10,7
Estonia					210,6	1069	89	47,8	23,9		11,2
Gruzia					78,5	887,4	3125,4	17271,5	169,3
Iugoslavia	120,8	194,1	1239,9	583,1	117,4	6146,6
Letonia					124,4	951,3	109	35	25		8,4
Lituania					224,7	1020,5	410,4	72,1	36,5		8,4
Moldova					162	1276	788,5	329,6	30,2	15	11,2
Polonia	22,2	60,2	251,1	585,8	70,3	43	35,3	32,3	27,8	19,9	14,9	11,8
România	0,9	2,2	1,1	5,1	170,2	210,4	256,1	136,7	32,3	38,8	154,8	59,1
Rusia					92,7	1353	896	302	190,2	47,8	14,8	27,6
Slovacia							23	13,4	9,9	5,8	6,1	6,7
Slovenia							32,3	19,8	12,6	9,9	8,4	8,0
Ucraina					91,2	1209,7	4734,9	891	376	40	10,1
Ungaria	7	15,7	16,9	29	34,2	23	22,5	18,8	28,2	23,6	18,3	14,3

Nivel mediu an curent faţă de curent mediu an anterior

Sursa: Buletine lunare şi anuale ale Băncilor Centrale din ţările respective, publicaţii FMI

Tabelul II.4

            Hiperinflaţii în foste economii centralizate

Ţara	Luna de început a hiperinflaţiei	Ultima lună a hiperinflaţiei	Durata (nr. de luni)	Raportul dintre preţurile de la sfârşitul perioa-dei şi preţurile de la începutul perioadei	Rata medie lunară (%)	Rata lunară maximă (%)
Polonia	oct. 1989	ian.1990	4	3,96	41,2	77,3
Iugoslavia	sept. 1989	dec. 1989	4	5,18	50,9	59,7

Sursa: Jeffrey Sachs, Felipe Larrain - Macroeconomics in the Global Economy, Prentice-Hall,        1993, pag.730

            În România anului 1990, foarte puţine persoane cunoşteau faptul că deţinerea mai multor bancnote nu este echivalentă cu creşterea puterii de cumpărare, datorită erodării acestora - o creştere mai accentuată a preţurilor faţă de cea a veniturilor şi a dobânzilor.

            Astfel, ceea ce începuse(debutase) ca o necesitate, inflaţia corectivă, destinată restabilirii echilibrelor sectoriale, s-a transformat repede într-un motiv pentru lipsa de restructurare şi de performanţă în anumite sectoare ale economiei reale, degenerând într-o inflaţie de fond.

            Indiferent care ar fi cauzele pentru care fenomenul inflaţionist a fost stăpânit cu întârziere în România, se remarcă totuşi performanţa deosebită ca în decursul a numai doi ani (1994-1995), inflaţia să fie adusă la niveluri comparabile cu cea din ţări care au declanşat mai devreme procesul de reformă (Ungaria, Polonia). Chiar dacă acest lucru este o performanţă nu este totuşi  suficientă, deoarece standardele aderării la Uniunea Europeană impun menţinerea şi chiar înăspirirea politicilor macroeconomice, pentru a permite convergenţa cu criteriile acesteia. În materie de şanse privind integrarea europeană, va trebui ca rezultatele economice neconvingătoare ale anilor 1990-1993 să fie compensate de performanţe în continuă îmbunătăţire în perioada următoare. Se poate spune că dacă unora dintre ţările cu reforme începute mai devreme le sunt trecute cu vederea anumite erori în conducerea reformei economice în prezent, datorită performanţelor lor anterioare, României nu i se acordă acelaşi statut de către comunitatea financiară internaţională. Iar indicatorul cel mai important în judecarea performanţelor unei economii este, alături de creşterea economică, evoluţia ratei inflaţiei.

            Dacă doreşte să-şi menţină statutul de partener de dialog credibil, România nu-şi poate permite o evoluţie a ratei inflaţiei oscilantă, aşa cum a fost cazul Bulgariei, unde după o scădere a inflaţiei în 1993 a urmat creşterea acesteia în 1994, apoi o nouă reducere în 1995 urmată de o creştere de proporţii în următorii doi ani. Asemenea comportamente ale ratei inflaţiei indică existenţa în economie a unor grave dezechilibre structurale, iar scăderea inflaţiei nu este sustenabilă dacă nu este însoţită de restructurări credibile în sfera economiei reale, a pieţii muncii, a balanţei de plăţi, etc.

            În 1997, în ţările Europei Centrale şi de Est creşterea economică a fost moderată - 2,8%, de fapt cu mult mai scăzută faţă de anul 1996, 4,1% - şi s-a realizat pe fondul reducerii ratei inflaţiei. Produsul intern brut a crescut cu circa 2,7%. Creşteri mai importante s-au înregistrat în Belarus 10%, Polonia 6,9%, Slovacia 6,5%, Croaţia 6,5%, Ungaria 4%, Slovenia 3,8% cu excepţia Albaniei  (-7%), Bulgariei (-6,9%), României (-6,6%) şi Ucrainei (-3,2%) unde au avut loc reduceri ale acestuia. Rusia a înregistrat pentru prima dată în ultimii ani, o creştere a PIB (cu 0,8%), ca şi celelalte ţări din spaţiul fost sovietic unde ratele de creştere s-au situat între 5% Lituania şi 9% Estonia, excepţie făcând Ucraina, Republica Moldova, Tadjikistan şi Turkmenistan, care au înregistrat noi scăderi.

            Factorii care susţin creşterea economică rămân diferiţi. Se pare că acum se manifestă un echilibru între factorii interni (cererea internă, în primul rând consumul particular; cererea de investiţii) şi factorii externi (cererea externă, ajutată cu măsuri de stimulare a exporturilor). Se întâlnesc şi situaţii diferite: în Ungaria, creşterea se realizează preponderent pe seama stimulării exporturilor, în contrast cu Slovacia pe seama cererii interne.

            Schimburile comerciale externe au continuat să crească şi în 1997. Exporturile au crescut în medie cu 3,5%, mai lent decât în anul anterior (4,9%), iar importurile cu 5,4% (7,6% în 1996). Exporturile s-au majorat comparativ cu anul anterior cu 38,4% în Ungaria, cu 11,5% în Polonia, cu 4,3% în România şi 4% în Cehia şi s-au redus în Ucraina cu 7,6% şi Croaţia cu 3,8%. Importurile au crescut puternic în Ungaria (27%), Rusia (18,9%), Polonia (18,2%), dar au scăzut în Slovacia (-7,7%), în Republica Cehă (-1,9%), România (-1,4%) şi Slovenia     (-0,8%).

            Ca urmare a evoluţiei mai lente a exporturilor comparativ cu importurile, balanţele comerciale au continuat să fie deficitare în 1997. Cu excepţia Federaţiei Ruse şi a Bulgariei care au înregistrat excedente ale balanţei comerciale şi ale contului curent şi a Sloveniei care a realizat un excedent al contului curent, celelalte ţări au prezentat solduri negative ale balanţei contului curent. Ponderea deficitului contului curent în PIB s-a situat la 6,8% în Slovacia, 6,7% în România, 6,1% în Cehia, 3,1% în Polonia şi 2,2% în Ungaria.

            Finanţarea deficitelor contului curent s-a realizat de regulă prin apelarea la credite externe pe termen mediu şi lung, crescând în consecinţă datoria externă a ţărilor în cauză. Ungaria şi Polonia au prezentat excepţii de la această situaţie, reducându-şi datoria externă de la 27,6 miliarde USD la sfârşitul anului 1996 la 23,7 miliarde USD la sfârşitul lui 1997 şi respectiv de la 40,7 miliarde USD la 38,1 miliarde dolari. Ponderea datoriei externe în PIB se ridica la 53,3% în Ungaria, 50% în Slovacia, 41,4% în Republica Cehă, 38,5% în Polonia şi 24,1% în România.

            Politicile antiinflaţioniste practicate în 1997 au avut ca rezultat continuarea tendinţei de reducere a inflaţiei în majoritatea ţărilor din zonă. La mijlocul anului 1997, rata anuală a inflaţiei se situa sub 10% în 11 din cele 27 de ţări în tranziţie şi depăşea 25% numai în 8 dintre acestea. Rata inflaţiei s-a situat pe ansamblul ţărilor în tranziţie la un nivel mediu de 27% faţă de 41% în 1996.

            Creşterea medie a preţurilor de consum în ţările din Estul Europei (cu excepţia Albaniei, Bulgariei, României) şi statele baltice a variat de la 4% în Croaţia, la 18% în Ungaria.

            Rata de creştere a salariilor a continuat să scadă, determinând o îmbunătăţire a productivităţii, asociată adeseori cu o creştere a producţiei, toate acestea conducând la o scădere semnificativă a preţurilor de cost unitare ale forţei de muncă. Totuşi, productivitatea muncii, măsură esenţială a competitivităţii industriale, rămâne o problemă crucială a politicii economice a ţărilor est-europene. Un aspect negativ legat de evoluţia productivităţii muncii îl reprezintă necorelarea creşterilor de salarii în industrie cu creşterea celei dintâi, fenomen ce afectează evoluţia competitivităţii externe. Din acest motiv, într-un clasament internaţional al competitivităţii, întocmit de Forumul Economic Mondial, ţările în tranziţie ocupă locuri modeste: Rep. Cehă 32, Slovacia 35, Ungaria 46, Polonia 50. (Business Central Europe, june, 1997).

            În anul 1997, în România, rata inflaţiei este de peste trei ori mai mare decât în anul 1996, dar inferioară atât creşterii preţului producţiei industriale cât şi a preţului de consum al populaţiei.

            Ţările care au aplicat politici ferme şi consecvente de stabilizare macroeconomică şi de restructurare a economiilor au înregistrat creşteri ale PIB şi rate moderate ale inflaţiei. Pe de altă parte, ţările în care reformele au fost mai ezitante şi mai puţin susţinute în ultimii ani, s-au confruntat în 1997 cu numeroase tensiuni şi probleme, întârzierea reformelor din considerente (declarate) de ordin social conducând în ultimă instanţă la scăderi cumulate ale producţiei după anul 1990, la agravarea atât a situaţiei economice, cât şi a problemelor sociale. Teoretic, politicile macroeconomice pot sa contracareze efectele inflationiste ale deprecierii prin reducerea absorbtiei interne. În acest scop se poate utiliza, de exemplu, rata dobânzii. Absorbtia interna este senzitiva la miscarile ratei dobânzii. O crestere a ratei dobânzii poate reduce absorbtia, contracarând astfel efectele inflationiste ale deprecierii. De asemenea, politica fiscala, prin masuri specifice, contibuie la reducerea absorbtiei sau la cresterea ei.

Într-o economie cu probleme structurale, rolul ratei dobânzii trebuie însa privit cu mai multa precautie. Cresterea ratei dobânzii ar putea sa nu conduca, automat, la atingerea efectului dorit în reducerea absorbtiei din cauza selectiei adverse în relatiile dintre banci si clientii sau din cauza captivitatii bancilor fata de marii debitori. În aceste conditii, o politica bazata în mod mecanic pe rata dobânzii - fara a tine seama de problemele structurale ale sistemului bancar- s-ar fi putut dovedi o nereusita.

Anul 1999 este edificator în ilustrarea presiunilor pentru adoptarea cursului de schimb ca tinta intermediara a politicii monetare. Acest an a reprezentat o ruptura într-un trend descendent al inflatiei.  Cu numai un an înainte, progresul în reducerea inflatiei a fost remarcabil. De la 151,4% în anul 1997, când s-au liberalizat piata valutara si o serie de preturi anterior administrate, inflatia a atins 40,6% în anul 1998. Trebuie remarcat însa ca aceasta reducere a fost realizata în conditiile unor progrese insuficiente pe calea reformelor structurale. Desi produsul intern brut a scazut cu mai mult de 7%, deficitul contului curent s-a înrautatit la peste 3 miliarde dolari, adica 7,1% din produsul intern brut. Mai mult, catre sfârsitul anului 1998, pe fondul crizelor financiare în desfasurare în Asia de sud-est si aparitiei crizei financiare din Rusia, finantarea externa a României s-a diminuat. În plus, serviciul datoriei externe a României pentru anul 1999 se contura la nivelul maxim atins vreodata – 30% din totalul datoriei publice pe termen mediu si lung – ceea ce a dat nastere si a consolidat anticipatiile ca România ar putea sa nu îsi onoreze serviciul datoriei externe.

În raport cu volumul platilor scadente si cu dimensiunea nesustenabila a contului curent, cursul de schimb era supraevaluat. În aceste conditii, banca centrala nu a avut alta alternativa decât sa se concentreze pe managementul cursului de schimb, pentru realizarea ajustarii externe. Acest lucru s-a înfaptuit prin punerea în practica a unui program special, realizat împreuna cu Guvernul si prezentat partidelor politice si societatii românesti în aprilie 1999. Daca în luna septembrie 1998, cursul de schimb era supraevaluat cu circa 30%, în ultimul trimestru al anului s-a realizat o depreciere reala cu circa 10%. Aceasta orientare a fost continuata în primul trimestru al anului 1999, astfel încât pâna în luna aprile 1999, cursul real de schimb se mai depreciase cu înca 19%. Deprecierea masiva a determinat o reducere semnificativa a deficitului de cont curent, ceea ce a permis evitarea crizei financiare. Costul a fost o rata a inflatiei (54,8%) mai mare decât în anul 1998.

            Progresul stabilizării macroeconomice în ţările cele mai avansate în procesul reformei le-a permis acestora modificarea în 1997 a obiectivelor politicii monetare, care, deşi şi-a menţinut în general un caracter restrictiv în vederea protejării economiei împotriva eventualelor presiuni inflaţioniste, a cunoscut o anumită relaxare în unele ţări, în vederea stimulării creşterii economice.

            În domeniul politicii valutare, în contextul agravării dezechilibrelor externe, majoritatea ţărilor au manifestat o preocupare sporită în direcţia corectării acestora, permiţând deprecieri ale monedelor naţionale superioare ratei inflaţiei, în timp ce în România, Federaţia Rusă şi Ucraina monedele naţionale s-au apreciat în termeni reali. Prin introducerea consiliului monetar, Bulgaria a reuşit să reducă inflaţia de la rată lunară de 242,7% în februarie la o medie lunară de 2,5% în ultimul trimestru al anului 1997 şi să înregistreze excedente ale balanţelor externe, după ce, pe această cale, în anii anteriori Estonia şi Lituania au reuşit să controleze inflaţia.

            În 1998, creşterea economică a avut rezultate mai puţin favorabile cu excepţia Bulgariei care după doi ani consecutivi de reducere a înregistrat un salt pozitiv ajungând la 3,5% şi a Ungariei care a continuat evoluţia favorabilă atingând valoarea de 5%. Cehia după trei ani consecutivi de scădere a PIB în anul 1998 urmează acelaşi trend, dar în acest an a înregistrat o valoare negativă          (-2,7%). Federaţia Rusă după ce înregistrase în 1997 o creştere de 0,9%, în anul următor se înscrie cu o nouă valoare negativă (-4,6%). Alături de aceasta şi România înregistrează o valoare negativă (-7,3%). Şi alte ţări prezintă valori nefavorabile: Croaţia 2,7% (faţă de 6,5% în 1997), Polonia 4,8% (faţă de 6,9%), Slovacia 4,4% (faţă de 6,5%), Slovenia 3,9% (faţă de 4,6%).

            Schimburile comerciale externe au continuat să crească şi în 1998. Exporturile au crescut în medie cu 4,3%. Exporturile s-au majorat comparativ cu anul precedent: Cehia 15,7%, Croaţia 9,4%, Polonia 10,6%, Slovenia 8,1%, Slovacia 21,3%, Ungaria 5,6%, iar în Bulgaria, România şi Federaţia Rusă, acestea au scăzut cu 13,1%, 1,6%, şi respectiv 16,5%.

            Balanţele comerciale au înregistrat noi deficite pentru anul 1998, cu excepţia Federaţiei Ruse care a avut excedent al balanţei comerciale şi al contului curent, celelalte state prezentând solduri negative.

            Datoria externă a crescut în continuare pentru majoritatea statelor.

            În anul 1998, rata inflaţiei nu a prezentat modificări importante cu excepţia Bulgariei care în urma unui procent de 1082,9% pentru anul 1997, a înregistrat o valoare de 21,3%, această valore fiind pentru prima dată mai mică decât în anul 1990 (23,8%) şi a României care s-a înscris cu un procent de 59,1% faţă de 154,8% în 1997. În celelalte ţări, rata inflaţiei a avut variaţii mici: Cehia de la 8,5% în 1997 la 10,7% în 1998, Croaţia de la 3,6% la 5,7%, Slovacia de la 6,1% la 6,7% şi Federaţia Rusă de la 14,8% la 27,6%. Pentru câteva state rata inflaţiei a continuat să scadă cum ar fi: Polonia de la 14,9% în 1997 la 11,8% în 1998, Slovenia dela 8,4% la 8,0%, Ungaria de la 18,3% la 14,3%.

            În ceea ce priveşte viziunea asupra dezvoltării economice de durată, nu există încă în nici o ţară din Europa de Est o strategie bine structurată privind creşterea şi dezvoltarea economică şi socială.

CAPITOLUL  III

FENOMENUL INFLAŢIONIST  ÎN  ROMÂNIA

        3.1 EVOLUŢIA PROCESULUI INFLAŢIONIST

        3.1.1. SITUAŢIA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI ÎNAINTE DE 1989

            Modelul economic bazat pe conducerea centralizată - element-cheie al regimului totalitar - impunea o dinamică proprie a echilibrelor macroeconomice. Un element esenţial în acest model îl reprezenta controlul direct al autorităţilor asupra bunurilor, serviciilor, salariilor şi monedei.

            Acest model - cu virtuţi teoretice înşelătoare - nu a reuşit în nici o ţară care l-a promovat să atingă obiectivul fundamental al oricărei doctrine economice, acela al ameliorării bunăstării generale a societăţii. Controlul direct al autorităţilor asupra proceselor economice în sferele ofertei şi cererii de bunuri şi servicii nu a condus la o dinamică echilibrată şi durabilă a creşterii economice, bazate pe cererea consumatorilor de bunuri şi servicii, în ultimă instanţă a populaţiei. Oferta de bunuri era stabilită prin planul naţional şi ţinea cont prioritar de obiectivele dezvoltării sectoriale ale economiei şi în mult mai mică măsură de nevoile imediate ale consumatorilor finali. Această frustare a individului de a consuma ceea ce doreşte nu a putut să nu se repercuteze asupra eficienţei generale a economiei.

            Defazarea constantă şi tot mai adâncă a ofertei totale faţă de cererea agregată s-a constituit treptat în dezechilibrul major al economiei planificate.

            Semnificaţia reală a noţiunii de sistem de preţuri, care în economia de piaţă este ataşată mecanismului cu rol esenţial în alocarea resurselor, s-a pierdut în totalitate în cazul economiei planificate. Cauza a reprezentat-o abaterea permanentă şi substanţială a preţului de la valoarea care este determinată, în cazul pieţei, de echilibrul dinamic între cerere şi ofertă. Cauzele acestei abateri au constat în: rigiditatea forţată a preţurilor, prezentată în mod oficial drept "stabilitate"; rolul inexistent al cumpărătorului, deci, în general, al cererii, în stabilirea nivelului preţului; fixarea prin plan a rentabilităţii fiecărui produs prin care se urmărea stimularea unor anumite ramuri, subramuri, întreprinderi, după cu totul alte criterii decât cele economice. În aceste condiţii "sistemul de preţuri" practicat în economia României reprezintă un mecanism de realizare a unor obiective de natură politică. Consecinţele au fost puternic negative, prin distorsionarea semnalelor pe care preţurile ar fi trebuit să le emită: preţurile nu mai constituiau elementul informaţional indispensabil comparaţiilor şi analizelor necesare fundamentării deciziilor, astfel încât acestea din urmă, indiferent de scopul lor, îşi sporeau caracterul arbitrar.

            Toate aceste trăsături ale preţului în perioada economiei planificate centralizat au condus la deformarea nivelului şi dinamicii eficienţei micro şi macroeconomice, au defavorizat promovarea tehnologiei de vârf, creşterea productivităţii şi eficienţei fondurilor fixe şi a investiţiilor. De asemenea, ruptura totală dintre preţurile pieţei interne şi cele ale pieţei mondiale a deformat şi a influenţat negativ eficienţa comerţului exterior.

            Sistemul de creditare practicat era un alt element perturbator al alocării eficiente a resurselor. Acordat oricând era nevoie, cu dobânzi simbolice, creditele nu reprezintă un element restrictiv pentru modul de gospodărire de către întreprinderi, a fondurilor de care dispuneau. Inexistenţa falimentului, combinată cu accesul arbitrar la credite duceau la supravieţuirea pe timp nelimitat a unităţii economice, oricât de ineficientă.

            Evoluţia economiei a urmărit mai mult obiective ideologice decât economice, rezultatul fiind o structură artificială pe ramuri, grav dezechilibrată şi prin aceasta, ineficientă şi nesustenabilă pe termen lung. Prima şi cea mai importantă trăsătură a fost industrializarea forţată. Această producţie era în mare măsură, realizată în condiţii de calitate îndoielnică, pentru pieţe inexistente, sau cel puţin insolvabile.

     Politica economică dusă de regimul comunist din România a avut, în ultimul deceniu şi o caracteristică neîntâlnită în cazul altor ţări comuniste. Este vorba despre rambursarea în ritm forţat, extrem de accelerat în anii 1980 a datoriei externe. În perioada 1983 - 1989, economia ţării a generat excedente forţate (ale balanţei comerciale în special) care au permis rambursarea unui volum de credite de 13,8 miliarde dolari şi o dobândă aferentă de 4,5 miliarde dolari. Acest efort a creat noi dezechilibre, le-a accentuat pe cele existente, repercutându-se în final, asupra nivelului de trai al populaţiei, care a scăzut dramatic.

            Economia românească se caracteriza, de asemenea, printr-o bugetizare atotcuprinzătoare. Între unităţile economice şi bugetul statului era stabilit un mecanism atât prin intermediul "vărsămintelor" la buget şi al subvenţiilor de la buget, cât şi prin intermediul preţurilor, prin care se realiza subvenţionarea activităţilor cu pierderi sau cu rentabilităţi mici pe seama rezultatelor activităţii eficiente.

            Rata inflaţiei a fost aproape nulă. Dar ceea ce regimul încerca să prezinte drept o performanţă de stabilitate era de fapt, semnul rigidităţii şi inflaţiei reprimate. Forma de manifestare a inflaţiei - din ce în ce mai greu de ascuns - era golirea magazinelor şi lingirea cozilor.

            Transpunând această situaţie în termenii ecuaţiei lui Fisher se constată cu uşurinţă că viteza de rotaţie a banilor era încetinită artificial. Practic, nu era vorba de o creştere a cererii reale de bani, în contrapartida ofertei, ci de un proces de economisire forţată, în condiţiile penuriei generalizate de mărfuri. Această stare de fapt a creat condiţiile declanşării virulente a inflaţiei după 1989 şi a îngreunat adoptarea deciziilor de restabilire a echilibrului monetar.

        3.1.2. PROCESUL INFLAŢIONIST ÎN PERIOADA 1990-1997

            Fenomenul inflaţionist a însoţit evoluţia economiei mondiale de-a lungul timpului, dar a devenit mai pregnant în special după ce legătura între cantitatea de monedă de pe piaţă şi stocul de metale preţioase a încetat. Până la un punct, existenţa unei rate moderate a inflaţiei apare nu numai justificată, ci şi dezirabilă: într-o lume în transformare rapidă, raporturile dintre preţurile relative cunosc şi ele modificări mult mai frecvente şi mai ample.

            Atunci când depăşeşte însă nivelul generat de însăşi schimbarea  preţurilor relative - ceea ce ar putea reprezenta 1-2 procente pe an - inflaţia este semnul unor disfuncţionalităţi şi dezechilibre din economie. Faptul că inflaţia a însoţit, cu o intensitate diferită, tranziţia la economia de piaţă în practic toate ţările din Europa Centrală şi de Răsărit nu reprezintă decât confirmarea acestui adevăr.

            Ţara noastră s-a confruntat cu un proces inflaţionist de durată şi amploare mai ridicate decât majoritatea celorlalte ţări în tranziţie, ca urmare a unei multitudini de cauze, ce ţin atât de condiţiile obiective ale mediului economic, cât şi de configuraţia politicii economice.

            1. Sistemul de preţuri moştenit de la vechiul regim era rigid şi total rupt de realităţile economiei, incapabil să transmită vreun semnal pentru corectarea alocării resurselor reale. Faţă de celelalte ţări cu economie planificată, România înregistra până la sfârşitul anului 1989 cel mai centralizat regim de formare a preţurilor.

            2. Preţurile controlate administrativ coexistau cu un excedent de masă monetară generat de structura necorespunzătoare a ofertei de mărfuri, într-un mediu în care inflaţia este reprimată administrativ.

            3. Dezechilibrele structurale majore ale sectorului real al economiei se pot corecta numai de-a lungul unui proces, al cărui ritm depinde nu numai de consistenţa politicilor macroeconomice, ci şi de capacitatea de reacţie a sectorului real.

            4. Şocurile externe au contribuit la amplificarea presiunilor inflaţioniste. Astfel, limitatea declinului producţiei în ramurile pentru care piaţa externă se îngustase sau dispăruse s-a putut realiza numai prin acomodarea inflaţionistă a acumulării de stocuri generată în acest context. De asemenea întârzierea finanţării externe, ca şi imposibilitatea recuperării creanţelor externe scadente au reprezentat scăderi ale fluxului de resurse reale pentru aprovizionarea pieţei interne. Înrăutăţirea raportului dintre cerere şi ofertă s-a regăsit în creşterea suplimentară a preţurilor.

            5. Fragilitatea politică şi socială internă în perioada imediat următoare înlăturării regimului comunist au determinat autorităţile să opteze pentru liberalizarea prudentă şi graduală a preţurilor. Pentru primele etape ale reformei această opţiune a fost mai avantajoasă, dar pe măsura desfăşurării procesului de liberalizare s-a dovedit că această abordare are costuri foarte mari.

            Procesul inflaţionist declanşat o dată cu prima etapă de liberalizare a preţurilor în noiembrie 1990 a facilitat corectarea raporturilor dintre preţurile relative. Totodată, el a permis eliminarea excesului de masă monetară şi reducerea valorii reale a stocului de credite neperformante din economie. Pe termen scurt, inflaţia a constituit o cale de atenuare a şocurilor în perioadele cele mai sensibile ale procesului de restructurare.

            Nici cauzele obiective ale fenomenului inflaţionist şi nici efectele favorabile pe termen scurt  antrenate de acesta nu trebuie să conducă la concluzia că disfuncţionalităţile economiei pot fi rezolvate prin simpla injecţie monetară. Această soluţie nu aduce decât amânarea deciziilor radicale, care pot deveni tot mai costisitoare şi mai dificile. Încercarea de a trata efectele şi nu cauzele fenomenului, nu face decât să amplifice presiunile inflaţioniste şi să majoreze costul măsurilor inflaţioniste.

            Efectele pe termen lung ale inflaţiei sunt dintre cele mai grave:

            a) Comportamentele economice sunt grav viciate, agenţii fiind mai degrabă preocupaţi de conservarea patrimoniului material şi financiar decât activitatea productivă propriu-zisă.

            b) Preţurile îşi pierd tot mai mult corelarea şi capacitatea de a transmite semnale cu privire la eficienţa economică pentru fundamentarea deciziilor, deopotrivă la nivel micro şi macroeconomic.

            c) Incertitudinile privind evoluţia viitoare inhibă investitorii, ceea ce afectează potenţialul creşterii economice.

            d) Inflaţia ridicată conduce la redistribuirea inechitabilă a veniturilor. Categoriile populaţiei cu venituri mai scăzute sunt puternic defavorizate, ceea ce alimentează tensiunile sociale.

            Analiza din perspectiva evoluţiei inflaţiei relevă următoarele caracteristici:

            În 1990, rata medie a inflaţiei a fost modestă, indicele preţului la consumator a fost de numai 105,1%. Această situaţie a fost cu totul artificială, fiind susţinută, pe de o parte, de preţurile neliberalizate până în luna noiembrie, şi pe de altă parte, de un deficit extern excepţional de ridicat. Imediat ce a fost slăbită strânsoarea preţurilor administrative, iar epuizarea rezervelor externe nu a mai permis continuarea pe aceeaşi scară a acumulării deficitelor, inflaţia a explodat în luna noiembrie şi decembrie ( preţ )

            Începând cu 1991, timp de trei ani, inflaţia s-a aflat pe o pantă ascendentă. Indicatorul mediu al preţurilor la consumator a fost de 270, 310 şi respectiv 356%.

            În anul 1991, rata înaltă a inflaţiei (170,2% nivelul mediu anual şi 222,8% nivelul la sfârşitul anului), consecutivă liberalizării preţurilor ce a debutat la 1 noiembrie 1990, a constituit principala preocupare a Băncii Naţionale. Fenomenul inflaţionist post-liberalizare a avut un pronunţat caracter corectiv, fiind determinat de cauze multiple, unele monetare, altele general economice. Dificultăţile întâmpinate în realizarea mix-ului adecvat de măsuri care să atace cauzele şi nu efectele procesului inflaţionist, precum şi faptul că restricţiile adoptate de sistemul bancar în domeniul creditării nu au fost sprijinite prin pârghiile capabile să le transfere efectul în planul economiei reale, au făcut ca rezultatele în stăpânirea inflaţiei să întârzie până la încheierea anului 1991.

            În 1992, rezultatele de ansamblu au continuat să fie nesatisfăcătoare: PIB a scăzut pentru al cincilea an consecutiv de declin, inflaţia s-a menţinut la un nivel ridicat - 210,4% nivelul mediu anual şi 199,2% nivelul la sfârşitul anului -, iar creşterea medie a preţurilor la consumator, atestă transformarea progresivă a inflaţiei corective în inflaţie structurală. Cu toate acestea, au fost şi semne ale depăşirii momentelor critice ale declinului şi restabilirii echilibrelor fundamentale în economie.

            În al treilea an al tranziţiei, obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a fost cel al dimensionării raţionale a masei monetare. În toate economiile bazate pe mecanismele pieţei s-a putut constata că procesul inflaţionist este alimentat prin oferta de bani neacoperită de resurse materiale într-o structură adecvată. Prin această prismă o politică monetară care permite creşterea masei monetare în acelaşi ritm cu inflaţia, nu este în măsură să îmbunătăţească oferta de resurse reale din economie, ci doar să perpetueze procesul inflaţionist, motiv pentru care reducerea masei monetare a fost o prioritate în lupta antiinflaţionistă. Pentru a atinge acest obiectiv BNR a apelat la instrumentele sale specifice şi anume rata dobânzii (ce a fost majorată succesiv), introducerea unui nou regim valutar prin care agenţii economici sunt autorizaţi să-şi păstreze integral resursele valutare.

            În 1993, inflaţia a ajuns la aproape 300%, (256,1% nivelul mediu anual şi 295,5% nivelul la sfârşitul anului), nivel care a marcat apogeul dificultăţilor din economie, concomitent însă cu un progres în stabilizarea producţiei, ca şi în coordonarea politicilor macroeconomice. Până la sfârşitul lui 1993, România s-a confruntat cu un periculos proces de demonetizare şi dolarizare, fenomene caracteristice unei economii aflate în criză.

            Anul 1994 a reprezentat un succes al politicii de macrostabilizare, caracterizat prin: reluarea creşterii economice bazate pe exporturi, reducerea ratei inflaţiei la 61,7% la sfârşitul anului, (136,7% nivelul mediu anual); ameliorarea considerabilă a poziţiei contului curent, al cărui deficit a fost de numai 1,4% din PIB - cel mai scăzut de la declanşarea reformei în România.

            Inflaţia a fost mai înaltă în primele luni ale anului. Ulterior, sub presiunea  măsurilor coerente adoptate în plan fiscal (menţinerea arieratelor la un nivel modest şi chiar scăderea lor), monetar (controlul expansiunii monetare şi creşterea ratei dobânzii), valutar şi al politcii de venituri creşterea preţurilor a avut o tendinţă de moderare, chiar dacă aceasta nu a fost liniară. Faptul că ea a continuat chiar după relaxarea relativă a politicilor financiare arată, în ultimă instanţă, că tratamentul a fost adecvat şi economia se află pe calea cea bună. Astfel, rata inflaţiei a fost redusă de la o medie lunară de peste 12% în 1993, la 4,3% în anul 1994 şi circa 2% în 1995.

            Începând din ultimul trimestru al anului 1995, scăderea ratei inflaţiei s-a întrerupt, după ce a atins un nivel minim al creşterii preţurilor la consumator, faţă de aceeaşi perioadă a anului anterior, cifrat la 24,3%, în septembrie 1995. Dincolo de acest nivel ar fi fost necesară o restructurare semnificativă a sectorului real, pe care guvernul nu a îndrăznit să o aplice. Dimpotrivă, chiar, politica economică s-a axat în 1996, pe creşterea producţiei şi reducerea şomajului iar efectele nu s-au lăsat aşteptate: dezechilibrul extern s-a accentuat, iar inflaţia s-a înscris din nou pe o pantă ascendentă (38,8%). Pe ansamblul anului, creşterea preţului la consumator a fost de 56,9%.       Amânarea măsurilor decisive de reformă au impus o abordare diferită a programului de stabilizare macroeconomică în 1997, cu scopul de a aşeza economia românească pe principii de creştere durabilă, pe baza alocării descentralizate a resurselor prin mecanisme de piaţă, care să se materializeze în câştiguri în eficienţă pe termen mediu şi lung. Astfel liberalizarea preţurilor (bunurilor şi serviciilor de maximă importanţă) a fost concepută în strânsă corelaţie cu accelerarea procesului de privatizare.

            Creşterea preţurilor la consumator a fost de 151,4%, înregistrând cea mai mare creştere din ultimii patru ani, aceasta datorându-se în principal liberalizării preţurilor şi suplimentării presiunilor inflaţioniste ca mijloc de adaptare la declinul abrupt al nivelului de activitate economică. Politica monetară din prima parte a anului a contribuit la limitarea influenţelor liberalizărilor de preţuri şi micşorarea treptată a inflaţiei. Relaxarea constrângerilor monetare din a doua parte a anului a reprezentat un factor de activarea a inflaţiei.

            O ilustrare a procesului inflaţionist din România e prevăzută în graficul    nr. III.1

Graficul nr. III.1

            Rata inflaţiei  (variaţie trimestrială - procente)

    3.2  CAUZE ŞI FORME DE MANIFESTARE

        3.2.1 CAUZELE PRINCIPALELOR DEZECHILIBRE DIN

                  ECONOMIE

        3.2.1.1 Dezechibrul structural între cerere şi ofertă

            Programul de stabilizare (definit sintetic ca un model de creştere economică durabilă, cu o ocupare ridicată a forţei de muncă şi o poziţie a balanţei de plăţi finanţată autonom) macroeconomică a debutat, practic, abia în anul 1991; pentru formularea lui, autorităţile au identificat principalele dezechilibre din economie manifestate în acel moment şi natura acestora.

            Deceniile de economie planificată au construit o structură economică având drept caracteristici principale creşterea extensivă şi prioritatea sectorului industrial - îndeosebi a ramurilor mari consumatoare de resurse. Această structură şi-a dovedit brusc caracterul artificial şi nesustenabil o dată cu dereglementarea pieţei interne şi cu destrămarea bazelor politice care stăteau la baza funcţionării pieţelor externe. În aceste condiţii, o parte însemnată a ofertei interne nu şi-a mai găsit corespondent în cerere. Incapacitatea acestui mecanism de a utiliza eficient potenţialul productiv s-a repercutat către finele anilor '80, în scăderi ale producţiei. Capacitatea productivă a industriei a scăzut treptat, influenţată de tehnologiile depăşite, consumurile mari de resurse, productivitatea scăzută şi produsele necompetitive. În 1988 şi 1989, PIB a scăzut cu 0,5%, şi respectiv cu 5,8%. Tendinţa s-a accentuat în primii trei ani ai reformei, 1993 marcând stoparea declinului şi relansarea economică, ceea ce impune concentrarea politicii economice pe stabilizarea macroeconomică. Scăderea puternică a produsului intern brut s-a datorat, pe de o parte, abandonării modelului economic bazat pe dezvoltarea extensivă a industriei şi, pe de altă parte, reducerii puternice a cererii pentru exporturile româneşti.

Graficul nr. III.2

            PIB real                                                                      variaţie procentuală anuală

            În linii mari, o dată cu eliminarea (marii majorităţi) a subvenţiilor, inflaţia corectivă a încetat să mai fie dominanta mişcării preţurilor. Dar, până la echilibrarea ofertei de bunuri şi servicii cu cererea agregată din economie, inflaţia va continua să rămână un fenomen economic preocupant.

            Dincolo de determinările provenind din sfera cererii, unde politicile monetare şi fiscale au un rol important, dinamica inflaţiei este influenţată de două evoluţii: pe de o parte, viteza şi consistenţa restructurării întreprinderilor-problemă şi, pe de altă parte, creşterea sectorului privat.

            Restructurarea economiei a început, practic, o dată cu prăbuşirea regimului trecut. Ritmul lent şi caracterul gradual al reformelor structurale desfăşurate pe parcursul anilor de tranziţie au conservat sectorul întreprinderilor de stat mari, ineficiente şi cu un excedent semnificativ de forţă de muncă. Accelerarea sensibilă a acestui proces a avut loc începând cu 1994, când scăderea forţei de muncă angrenate în industrie concomitent cu o creştere uşoară a producţiei şi reducerea consumului de energie raportat la PIB, arată că aceasta s-a produs în special în mod spontan şi nu a cuprins decât parţial acele sectoare ale economiei care generează tensiuni şi disfuncţionalităţi. Programul de restructurare a vizat, cu prioritate, grupul de întreprinderi cu pierderi mari şi, începând cu 1997 şi regiile autonome, acest proces fiind destul de dificil datorită poziţiei de monopol a acestora.

            Dezvoltarea şi activitatea sectorului privat presupune reducerea procesului inflaţionist, dacă avem în vedere cel puţin faptul că, raţional, orice întreprinzător privat estimează o piaţă solvabilă pentru bunurile sau serviciile pe care intenţionează să le ofere pe piaţă. De asemenea, acest sector este mult mai flexibil şi cu viteză de reacţie mai mare la schimbările de pe piaţă.

            În acest punct al reformei - cu un sector privat semnificativ, dar nu dominant - menţinerea unui ritm lent al restructurării ar antrena consolidarea comportamentelor inflaţioniste care, se ştie, sunt greu de eradicat. Procesul de privatizare a avut o ascensiune lentă, rezultatul fiind exprimat sintetic de creşterea ponderii sectorului privat în PIB.

Graficul nr. III. 3

            Ponderea sectorului privat în PIB                                procente

           

           

    3.2.2 POLITICA VENITURILOR

            Este cunoscut faptul că majorarea nominală a salariilor are un dublu impact inflaţionist: atât prin creşterea costurilor, cât şi prin aceea a cererii. O analiză a procesului inflaţionist în România după 1989, trebuie să se oprească asupra politicii de venituri. Este de remarcat faptul că echilibrul dintre veniturile salariale şi rezultatele producţiei a fost rupt în 1990, an în care salariile au crescut în termeni reali, în timp ce producţia şi productivitatea muncii au scăzut accentuat. Se poate aprecia că, în primul an al tranziţiei, preţul plătit pentru stabilitatea politică internă a fost creşterea salariului real în economie, finanţată prin deficit extern. (import net cifrat la peste 10% din PIB astfel că explozia inflaţiei a putut fi amânată).

            Dezechilibrul venituri - productivitatea muncii a fost corectat, practic, abia în anii 1993 şi 1994; în primul din aceşti ani a continuat scăderea dramatică a venitului mediu real din economie, în timp ce productivitatea a început  să se amelioreze, pentru ca în 1994 să înceapă creşterea reală a venitului mediu, devansată însă substanţial de creşterea productivităţii muncii. Această evoluţie s-a obţinut în condiţiile în care indexările de salarii au fost acordate doar în primele trei trimestre ale anului 1994, motiv pentru care inflaţia s-a înjumătăţit. În măsura în care creşterea salariilor se bazează pe îmbunătăţirea productivităţii muncii, nu se produce un impact inflaţionist şi, în plus, creşte cointeresarea în muncă. Indexările au avut un rol indiscutabil în perioada inflaţiei corective, în special pentru protejarea păturilor celor mai defavorizate ale populaţiei. Indexările de salarii au dovedit că nu pot să protejeze nivelul de trai şi contribuie la perpetuarea inflaţiei.

            În anul 1995, creşterea veniturilor reale a înghiţit aproape în totalitate sporul productivităţii muncii. Se menţin decalaje însemnate ale câştigurilor salariale dintre diverse ramuri şi sectoare, între unităţile bugetare şi restul economiei, între societăţile comerciale şi regiile autonome. Câştigurile salariale reale au cunoscut o creştere semnificativă (12,5%). Este pentru prima dată după 1990 când puterea de cumpărare a veniturilor salariale creşte substanţial la nivelul unui an întreg. 1995 a fost primul an în care inflaţia medie anuală (32,3%) a fost mult mai mică decât creşterea anuală a salariului nominal net din economie (48,9%). Nici în 1995 nu au dispărut presiunile inflaţioniste ale creşterii salariilor nominale, dar ele s-au diminuat destul de mult, ca urmare a unei corelări mai bune decât în anii anteriori a creşterilor salariale cu performanţele economice şi cu evoluţia productivităţii muncii.

            În 1997 politica salarială a fost asociată parţial eforturilor depuse în plan monetar, valutar şi bugetar pentru calmarea inflaţiei; în prima parte a anului autorităţile au reuşit să frâneze creşterile salariale; în a doua jumătate a anului, indexările şi compensările acordate au determinat creşterea salariilor în neconcordanţă cu rezultatele economice. Puterea de cumpărare a câştigurilor salariale a crescut în 1998 cu 6% faţă de anul anterior, mai ales ca efect a evoluţiilor din a doua jumătate a anului.. Relaxarea politicii salariale în domenii puţin sau deloc restructurate, recunoscute pentru pierderile şi datoriile restante acumulate şi pentru menţinerea unui excedent de forţă de muncă, a constituit una din cauzele relansării inflaţiei spre sfârşitul anului. (graficul III. 8)

Graficul III. 8

            Producţia industrială, productivitatea muncii şi câştigurile salariale

Tabelul III.2

            Evoluţia veniturilor reale în economie, 1990 – 1998

	Venitul nominal net mediu lunar	Indicele venitului nominal net mediu	Indicele mediu al preţului de consum al populaţiei	Modificarea venitului real net mediu	Modificarea productivităţii muncii pe salariat în industrie
UM	lei/pers.	% anual	% anual	% anual	% annual
1990	3.381	110,5	105,1	5,2	-10,8
1991	7.460	220,6	270,2	-18,3	-15
1992	20.140	270,0	310,4	-13,0	-13,4
1993	59.717	296,5	356,1	-16,7	9
1994	141.951	237,7	236,7	0,4	14,7
1995	215.625	148,9	132,3	12,5	13,7
1996	321.169	151,9	138,8	9,4	7,5
1997	623.821	198,3	254,8	-22,17	-1,8
1998	1.073.898	168,6	159,1	5,97	-6,2

Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică

            Aşadar, cu excepţia anului 1993 şi 1994, politica veniturilor a stimulat mai mult decât a stăvilit procesul inflaţionist. Mai mult, salariile cele mai mari se înregistrează în regiile autonome subvenţionate din greu – ceea ce întreţine o inechitate socială şi transmite un semnal confuz, alterând o piaţă a muncii şi aşa rigidă şi neperformantă.

            În strategia privind politica veniturilor, autorităţile urmăresc, alături de obiectivul principal al creşterii acestora în termeni reali, şi evitarea repercusiunilor negative asupra preţurilor. Aparent aflate în conflict, cele două obiective pot fi efectiv atinse, în condiţiile în care creşterea veniturilor reale se combină cu creşterea productivităţii muncii. Stabilizarea macroeconomică favorizează creşterea veniturilor reale, iar succesul acestei coordonări ţine, în mare măsură de viabilitatea stabilizării.

            O altă tendinţă a veniturilor, care trebuie combătută este polarizarea veniturilor. Sănătatea economiei şi bunăstarea populaţiei nu pot fi reale dacă, statistic, veniturile medii sunt în creştere, dar dispersia acestora se accentuează de asemenea. Modelul echilibrat al societăţii este acela în care cea mai mare parte a veniturilor efective se plasează (cât mai strâns) în jurul mediei.

3.2.3 POLITICA CURSULUI DE SCHIMB

            Un rol cu totul particular, prin complexitatea raporturilor sale cu preţurile îl are cursul de schimb. În politica vechiului regim cursul de schimb a fost utilizat ca instrument de control al preţurilor, respectiv de raportare a economiei naţionale faţă de variaţiile preţurilor externe.

            După revoluţia din 1989, se poate aprecia că nivelul cursului de schimb a constituit, în toată această perioadă un punct critic al politicii autorităţilor române.

            Cursul valutar al leului a fost folosit ca instrument de influenţare a balanţei de plăţi şi ca pârghie antiinflaţionistă. S-a urmărit ca moneda naţională să se deprecieze suficient pentru stimularea exporturilor, dar cu preocuparea permanentă de a nu afecta prea mult nivelul preţurilor (prin importuri).

            Se poate pune întrebarea, în ce măsură cursul este cauză sau efect al inflaţiei. Răspunsul trebuie să ţină seama de natura factorilor generatori de inflaţie, dar şi de elasticitatea  fluxurilor externe (importuri şi exporturi) în funcţie de curs. În cazul României, fără îndoială că nu cursul de schimb a fost şi nu este factorul principal al mişcării preţurilor. În cea mai mare măsură, nivelul cursului a tins să reflecte evoluţia preţurilor şi nu invers. În acelaşi timp însă, importurile româneşti manifestă o elasticitate limitată faţă de preţ, datorită, printre altele, ponderii mari a componentelor nesubstituibile (energie, materii prime). Se adaugă aici şi creşterea ponderii preţurilor importurilor în totalul ofertei: între 1990 - 1995, acestea au reprezentat procente din PIB cuprinse între 20,1% (în 1991) şi 26,7% (în 1995).

            În ceea ce priveşte exporturile, acestea reacţionează la stimulii de preţ până la nivelul atingerii capacităţii maxime de export sau al absorbţiei externe. Până în 1995 nu s-a pus această problemă a frontierei de export, dar, în acel an, o dată cu atingerea valorii exportului anului 1989 în devize convertibile, apare întrebarea dacă, în structurile de producţie date (calitativ nemodificate faţă de anii '80), deprecierea accentuată a leului ar mai stimula exporturile.

            Un alt factor care a afectat decizia strategică privind politica de curs l-a reprezentat evoluţia eratică a preţurilor externe. Impactul asupra balanţei de plăţi a României, al acestor mişcări de preţuri a fost inconstant: raportul de schimb a înregistrat oscilaţii serioase în jurul punctului de echilibru. Este cunoscută relaţia dintre dinamica preţurilor externe şi cursul de schimb: când preţurile externe ale exporturilor cresc, acestea au efectul unei deprecieri nominale a cursului monedei naţionale, nemaiimpunându-se deprecierea efectivă a monedei. Acelaşi efect pentru politica de curs îl are scăderea preţurilor externe ale importurilor. În cazul ţării noastre, variaţiile ample ale raportului de schimb, de la un an la altul, au lipsit banca centrală de un element previzibil în formularea politicii cursului de schimb.

Liberalizarea preţurilor apare ca o cerinţă obiectivă a aşezării pe principii economice a raportului dintre preţurile interne, precum şi a raportului dintre preţurile interne şi cele mondiale. Ea trebuie să se suprapună cu procesul restructurării întreprinderilor. Ca rezultat imediat al liberalizării preţurilor, inflaţia este inevitabilă.

            Politica de liberalizare urmată în România - una graduală, eşalonată pe aproape trei ani - a avut în vedere mai mulţi factori interni şi externi, plasaţi  în zona riscului social minim. Dacă restricţia principală avută în vedere de autorităţi a fost evitarea unor tensiuni sociale (generate de mişcarea, mai abruptă, a preţurilor şi veniturilor), se poate spune că obiectivul a fost atins. Este însă adevărat că acest gradualism prelungit a consacrat, la sfârşit, un nivel al preţurilor sensibil mai ridicat în comparaţie cu cele din alte economii în tranziţie cu un traiect al ajustărilor de preţuri mai scurt.

            Dar problema de maximă importanţă pentru conducerea politicii economice în legătură cu inflaţia, nu este nivelul în sine al preţurilor, ci impactul costurilor inflaţiei. Inflaţia din prima etapă (1990 - 1993), cea corectivă, indusă de reducerea şi, în final, eliminarea subvenţiilor a fost o inflaţie anticipată (pentru că programul de reducere a subvenţiilor era anunţat) şi asimetrică (pentru că în urma fiecărei etape, nu toate preţurile din economie au crescut cu acelaşi procent).

            Din a doua parte a anului 1993 inflaţia în ţara noastră a căpătat influenţe predominant structurale, fiind determinată, în cea mai mare măsură, de evoluţia diferită a diverselor sectoare ale economiei.

            Ajustarea are loc la intervale de timp destul de mari, în funcţie de evoluţia preţurilor din economie şi a cursului de schimb. Este exprimată opinia că, pe termen mediu, impactul asupra nivelului general al preţurilor indus de ajustările în salturi ample ale preţurilor administrate tinde să fie mai mare decât o ajustare frecventă, care ar avea avantajul evaluării mai exacte, din partea tuturor agenţilor economici, a nivelului corecţiilor viitoare.

3.3 IMPACTUL INFLAŢIEI

            CONSIDERAŢII GENERALE

            Inflaţia are o seamă de consecinţe care variază de la o ţară  la alta şi de la o etapă la alta, în funcţie de gradul de liberalizare a preţurilor şi de dezvoltare a sistemului financiar. În ţara noastră inflaţia, care a fost în aceşti ani asimetrică (preţurile, inclusiv salariile, nu  s-au modificat în aceeaşi măsură), a avut efecte serioase asupra populaţiei, întreprinderilor şi statului.

            Sesizând efectele nocive ale inflaţiei ridicate asupra proceselor economice, veniturilor, comportamentelor şi politicii macroeconomice, Banca Naţională a analizat şi prezentat cu regularitate publicului, aprecierile sale asupra acestui fenomen. Astfel, încă în lucrarea "Politica monetară în perioada de tranziţie", apărută în noiembrie 1992, se arată printre altele:

           

        3.3.1 EFECTE ASUPRA POPULAŢIEI

            Populaţia a receptat diferit repercusiunile inflaţiei de-a lungul peroadei de reformă. Datorită absenţei unor posibilităţi de protejare efectivă a activelor financiare (populaţia este creditor net faţă de sistemul bancar), până la finele anului 1993 aceasta a înregistrat pierderi importante, dobânzile practicate pentru depozite au fost real-negative, neasigurându-se păstrarea puterii de cumpărare a economiilor. De asemenea populaţia a pierdut şi pe cale erodării valorii reale a numerarului deţinut (tabelul III.3)

Tabelul III.3

            Active financiare ale populaţiei

	Economii în sistemul bancar	Numerar în afara sistemului bancar	Rata medie a dobânzii la depozite	Rata inflaţiei (dec. /dec.)
UM	mld./lei medie anuală	mld./lei medie anuală	% anual	% anual
1990	249,1	92,4	3-5	37,7
1991	261,8	176,5	11,4	222,8
1992	409,2	411,5	28,3	199,2
1993	645,7	655,1	33,8	295,5
1994	1388,7	1492,5	58,9	61,7
1995	3852,4	2677,7	36,5	27,8
1996	6967,1	3998,3	38,05	56,9
1997	14394,4	6652,5	51,6	151,4
1998	25280,3	10042,8	38,3	40,6

Sursa: Banca Naţională a României, Buletine trimestriale şi Rapoarte anuale

            Inflaţia şi politicile asociate de combatere a acesteia au afectat şi veniturile populaţiei. În perioada 1990 - 1993 mişcarea salariilor a fost mai volatilă decât cea a preţurilor.

            În România procesul liberalizării preţurilor (şi veniturilor) nu a ocazionat modificări importante în structura salariilor. În continuare, salariile cele mai mari se obţin în industria minieră, energie electrică, petrol şi gaze, metalurgie, transporturi şi chimie (au apărut, în această categorie, şi activităţile financiare). Se constată, însă, creşterea decalajului dintre aceste ramuri şi celelalte. Aceste ramuri sunt dominate de regii autonome, care sunt subvenţionate de către stat.

            În acelaşi timp, categoriile cu venituri fixe (pensionarii, bursierii, beneficiarii de ajutoare sociale) sunt mult mai sever afectate de inflaţie.

3.3.2 EFECTE ASUPRA SECTORULUI REAL

            Agenţii economici au resimţit diferit impactul inflaţiei. Debitorii neţi (întreprinderile cu probleme sau cele în expansiune) au receptat dobânzile mici, sub rata inflaţiei, ca pe o subvenţie implicită (până în 1994), în timp ce alte întreprinderi, profitabile, cu resurse financiare proprii au înregistrat pierderi relative. Din 1994, semnul influenţei s-a schimbat, în condiţiile dobânzilor real-pozitive, menite să combată inflaţia. În ansamblu, sectorul întreprinderilor este utilizator net de resurse.

Tabel III.4

            Sectorul întreprinderi - poziţia faţă de sistemul bancar

-       milioane lei; sfârşitul perioadei –

Anul	Credite	Depozite
1991	124070	34489
1992	198191	86459
1993	398049	298825
1994	584323	1028740
1995	1876931	1926546
1996	5469080	3267515
1997	11099037	5648823
1998	18832929	6989254

Sursa: Banca Naţională a României, Buletine trimestriale şi Rapoarte anuale

            Mediul economic inflaţionist a viciat comportamentul economic al întreprinderilor, mutând centrul preocupărilor de la activitatea productivă către  conservarea patrimoniului. Un efect nociv al acestei orientări l-a constituit acumularea de stocuri, peste nevoile curente ale producţiei. Această presiune asupra resurselor generează noi tensiuni inflaţioniste.

            Investiţiile interne au suferit puternic datorită inflaţiei. Incertitudinile privind costul resurselor cuplat cu costul ridicat al acestora inhibă potenţialii investitori. Un efect al costului ridicat în lei pentru programe de investiţii îl reprezintă apelul la credite în valută, soluţie fructificată mai ales în anul 1995, când totalul creditelor în valută a crescut la circa 722 milioane dolari.

        3.3.3 EFECTE ASUPRA SECTORULUI FINANCIAR

            Poziţia financiară a statului suferă importante modificări datorită inflaţiei. Emisiunea de bază monetară a autorităţii monetare, mai mare în perioadele de inflaţie, procură statului venituri. Datoriile sectorului public (credite bancare) s-au erodat puternic în primii ani ai reformei sub dublul aspect al inflaţiei şi dobânzilor.

            Sectorul bancar este expus puternic în condiţii de inflaţie. Băncile româneşti au încercat, în perioada 1990 - 1993, să se protejeze de inflaţia în creştere prin asigurarea de marje de dobândă mai mari şi nu prin creşterea dobânzilor. În acest fel povara inflaţiei a fost transmisă creditorilor băncilor (populaţia, şi în mai mică măsură o parte a întreprinderilor). Pe termen mediu (şi lung) o astfel de politică conduce la decapitalizarea şi incapacitatea băncilor de a mai menţine creditarea, în termeni reali, la acelaşi nivel, fără resurse adiţionale, cum ar fi de exemplu refinanţarea de la Banca Naţională. În această perioadă, apelul la refinanţarea acordată de Banca Naţională s-a menţinut ridicat în raport cu totalul resurselor băncilor comerciale (tabelul III. 5)

            Un alt factor ce determină băncile să apeleze la resurse de finanţare este acela al menţinerii unui flux de credite neperformante, care nu generează venituri băncilor.

Tabelul III. 5

            Ponderea refinanţării de la Banca Naţională

            în pasivul bilanţului agregat al băncilor comerciale, 1990 - 1997

Anul	Refinanţare (mld. lei - medie zilnică)	Total resurse (mld. lei)	Ponderea refinanţării în total resurse %
1990	317,4	805,3	39,4
1991	282,3	1298,6	21,7
1992	349,0	2676,1	13,0
1993	823,1	6278,4	13,1
1994	2079,4	15035,5	13,8
1995	2486,3	25712,2	9,7
1996	4089,4	44690,7	9,3
1997	2395,1	26034,7	8,7

Sursa: Banca Naţională a României, Rapoarte anuale 1991-1995, Raport anual 1997

Combaterea inflaţiei şi aducerea şi menţinerea preţurilor la niveluri considerate normale (în orice caz, comparabile cu ale parametrilor comerciali ai României, dar, pe termen mai lung, în linie cu standardele europene) reprezintă principala responsabilitate a Băncii Naţionale a României.

        3.4 POLITICA MONETARĂ ŞI CONTROLUL INFLAŢIEI

            Unul din obiectivele principale ale intervenţiei statului este menţinerea stabilităţii preţurilor.

            Este neîndoielnic faptul că utilizarea activă a instrumentelor de politică monetară (cursul de schimb, masa monetară, rata dobânzii) are un efect important asupra inflaţiei.

            3.4.1 MASA MONETARĂ

            În România, controlul inflaţiei prin intermediul masei monetare este complicat de fenomenul de demonetizare acută a economiei, care s-a produs în anii 1990 - 1993. În acea perioadă, datorită practicării unor dobânzi negative în termeni reali şi datorită prăbuşirii producţiei, a avut loc o scădere dramatică a cererii de bani, manifestată prin creşterea vitezei de rotaţie a banilor până la 8,6 rot./an în noiembrie 1993. Cu alte cuvinte, datorită neîncrederii populaţiei în moneda naţională, aceasta ajunsese să acopere mai puţin de 12% din PIB, în timp ce, în nici una din ţările central-europene, acest raport nu scăzuse sub 30%.

            La sfârşitul anului 1993, când s-a luat decizia relansării încrederii în moneda naţională, s-a pus concomitent şi problema remonetizării economiei, în sensul creşterii mai accentuate a masei monetare decât a ratei inflaţiei, până când moneda va ajunge să acopere din nou, circa 40 - 50% din PIB. Acest proces este destul de complicat deoarece remonetizarea nu se transformă în inflaţie suplimentară doar atâta timp cât PIB creşte sensibil, iar cererea de bani se îmbunătăţeşte la rândul ei. Începând cu al doilea trimestru al anului 1994, creşterea masei monetare a devansat creşterea preţurilor, arătând practic, că fenomenul de demonetizare s-a încheiat şi a început un proces invers, care semnifică recâştigarea încrederea publicului în moneda naţională. De exemplu, în 1995, creşterea masei monetare cu circa 71% nu a dus la o inflaţie de aceeaşi magnitudine, ci doar la o inflaţie de circa 30 procente, tocmai datorită creşterii PIB cu circa 7% şi a scăderii vitezei de rotaţie cu aproape 20%, (de la 5,6 rotaţii pe an la 4,5 rotaţii pe an). În 1996 se constată o anumită stabilizare a vitezei de rotaţie (4,9 rotaţii pe an).

Politica monetară a reuşit în 1997 să tempereze considerabil inflaţia care, în contextul economic dominat de liberalizări de preţuri şi dezechilibre structurale, ameninţa să dezvolte ritmuri periculoase (creşterea preţurilor la consumator a fost de 151,4%). Liberalizarea preţurilor efectuată în prima parte a anului 1997 a reprezentat ultima etapă majoră de liberalizare, fiind de aşteptat ca, în continuare, fluctuaţiile de preţuri să fie sensibil mai mici şi datorate tot mai mult factorilor structurali. În 1998, procesul de remonetizare a economiei a continuat ritmul de creştere a masei monetare devansând cu mult rata inflaţiei. Semnalele favorabile care sugerează refacerea încrederii în moneda naţională sunt puse, totuşi, sub semnul întrebării de comportamentul populaţiei, ale cărei economii în lei au crescut într-un ritm net inferior celor înregistrate de masa monetară ca urmare a tendinţei descendente manifestate de rata dobânzii şi a deprecierii în termeni reali a monedei naţionale faţă de dolarul american.

            Concluzia cea mai importantă este aceea că instrumentul monetar cel mai important pentru stoparea inflaţiei este masa monetară şi controlul acesteia. De aceea, intervenţiile pentru majorarea lichidităţii în circuitele economice trebuie realizate cu multă prudenţă. Deteriorarea (în sensul creşterii) vitezei banilor şi evoluţia negativă a producţiei (în sensul scăderii) pot însă diminua sau chiar compromite capacitatea politicii monetare de a controla inflaţia. Politica monetară trebuie să aibă în vedere în ce manieră controlul sau reducerea cantităţii de bani din circulaţie afectează viteza de rotaţie a banilor şi mai ales producţia şi oferta de bunuri pe piaţă.

            3.4.2 CURSUL DE SCHIMB

            Relaţia dintre cursul de schimb şi rata inflaţiei este unul dintre cele mai controversate subiecte economice în România. Adepţii menţinerii unui curs  fix blamează devalorizarea leului ca fiind cauza majoră a inflaţiei în ţara noastră, în realitate însă, cifrele oferă foarte puţin suport acestei idei.

            În primul rând, relaţia dintre cursul de schimb valutar şi rata inflaţiei este biunivocă, cele două variabile influenţându-se reciproc. Cum până în luna mai 1993 procesul de liberalizare a preţurilor a avut un caracter administrat, se distinge cu greu o relaţie de cauzalitate puternică dinspre cursul de schimb înspre inflaţie. Mult mai veridică pare cealaltă alternativă a ajustărilor la care a fost obligat cursul de schimb ca urmare a modificărilor preţurilor din economie, în condiţiile în care rezervele valutare erau cu totul insuficiente.

            În al doilea rând, cursul de schimb real nu s-a situat, la începutul reformei, la un nivel de echilibru (care să egalizeze exportul cu importul). Este bine cunoscut faptul că în perioada 1983 - 1989 excedentele contului curent al balanţei de plăţi se obţineau prin mijloace pur administrative, în care nivelul cursului (14 lei/dolar) nu joacă, practic, nici un rol, cursul de schimb de echilibru situându-se în anul 1990, după unele calcule, la circa 33 - 25 lei/dolar. Astfel, cursul de schimb al leului a fost din start puternic supraapreciat, iar devalorizările şi deprecierile ulterioare au intervenit fie prea târziu, fie într-o proporţie insuficientă pentru a corecta acest dezechilibru iniţial. Fapt este că echilibrul cursului real a fost atins din nou abia în martie - aprilie 1994, la un nivel de circa 1.650 lei/dolar, care a echilibrat contul curent al balanţei de plăţi timp de câteva luni.

            Concluzia cea mai importantă este aceea că, într-o măsură mai mare, cursul de schimb este determinat de evoluţia inflaţiei, decât invers.

            În întreaga perioadă, cu foarte puţine momente de excepţie, obiectivul urmărit a fost utilizarea cursului valutar drept ancoră inflaţionistă.

            Pentru ca aceasta să funcţioneze, e nevoie de îndeplinirea a două condiţii: cursul iniţial să nu fie supraevaluat, pentru a induce credibilitatea şi a limita cererea de valută, iar stabilitatea lui, chiar şi relativă, să fie sprijinită în permanenţă de celelalte instrumente de politică monetară. Dar în ţara noastră nu au fost respectate nici una din cele două condiţii: pe de o parte, cursul ancoră pornea de la niveluri puternic supraevaluate, ceea ce întreţinea dezechilibre pe piaţa valutară şi alimenta neîncrederea operatorilor în capacitatea autorităţilor de a susţine o astfel de politică; pe de altă parte excesul de lichidităţi şi/sau dobânzi negative în termeni reali descurajau suplimentar pe deţinătorul de monedă naţională şi reducea sustenabilitatea cursului ancoră.

            Aceasta a avut consecinţe dintre cele mai grave pentru economie în ansamblu. În primul rând, supraevaluarea a stimulat importul şi a descuraj exportul, contribuind în bună măsură la menţinerea deficitului cronic al balanţei de plăţi. Dacă la începutul anului 1990, România avea o poziţie externă confortabilă, după opt ani de tranziţie una din restricţiile cele mai severe este legată tocmai de finanţarea deficitului balanţei de plăţi – chiar dacă datoria externă acumulată rămâne, totuşi, la niveluri suportabile.

            În al doilea rând, restructurarea sectorului real a fost întârziată şi distorsionată. Semnalul transmis de preţurile internaţionale era confuz, cu atât mai mult cu cât s-au menţinut, practic, cursuri multiple ale monedei naţionale.

În al treilea rând nu s-a putut forma uan din cele mai importante pieţe pentru o economie deschisă – piaţa valutară. Împiedicată să-şi găsească echilibrul, aceasta a rămas la un stadiu incipient de dezvoltare şi, desigur, a avut un impact negativ, asupra închegării altor pieţe – în special cea monetară şi cea de capital.

            În al patrulea rând, nefuncţionarea pieţei valutare a fost principala piedică pentru investiţiile străine şi a transmis un semnal confuz cu privire la orientarea autorităţilor române.

            Se poate spune că eşecul politicii valutare este în strânsă legătură cu progresul lent al economiei româneşti pe calea maturizării structurilor de piaţă.

CONCLUZII

            Unul din obiectivele esenţiale ale politicii economice este, în cazul majorităţii statelor contemporane, combaterea sau măcar limitarea inflaţiei.

            Fenomenul inflaţionist e considerat un semn al unui dezechilibru în economie, motiv pentru care se impune necesitatea controlării inflaţiei şi evitării procesului inflaţionist. Experienţa mondială ca şi întregul spectru al teoriei economice relevă că o creştere economică de durată şi sănătoasă nu se poate realiza decât într-un mediu neinflaţionist. Politica monetară şi instrumentele acesteia au evoluat în funcţie de condiţiile istorice din fiecare perioadă dar obiectivul său central a rămas în continuare stabilitatea preţurilor. Echilibrul monetar reprezintă un proces care implică acţionarea mai multor pârghii economice şi monetare în aşa fel încât în final să ducă la realizarea echilibrului între masa monetară şi oferta de bunuri şi servicii, între cererea solvabilă şi capacitatea economiei de a asigura stabilitatea relativă a preţurilor.

            Pentru ilustrarea stabilităţii monetare este analizată experienţa României în perioada consecutivă Revoluţiei din Decembrie 1989. Evenimentele care au fost determinate la începutul tranziţiei de la economia centralizată, totalitară la economia de piaţă au provocat un dezechilibru monetar major aşa cum s-a întâmplat şi cu celelalte state din Europa Centrală şi de Est, care au pornit pe acelaşi drum. Dar şi în anii premergători lui 1989 dezechilibre grave şi profunde începuse să se manifeste alături de declinul economic iar inflaţia luase forma cea mai periculoasă, cea reprimată, manifestată prin penurie generalizată de mărfuri şi economisire forţată.

            Ţara noastră s-a confruntat cu un proces inflaţionist de durată şi amploare mai ridicată decât majoritatea celorlalte ţări în tranziţie ca urmare a unor multitudini de cauze: sistemul rigid de preţuri moştenit de la vechiul regim, preţurile controlate administrativ, dezechilibre majore ale sectorului real al economiei, şocurile externe care au determinat autorităţile să opteze pentru liberalizarea prudentă şi graduală a preţurilor. Prudenţa iniţială a avut solide raţiuni de ordin politic şi social şi s-a dovedit o măsură acceptabilă pe termen scurt dar tot mai greu de suportat pe termen mediu. Încercarea de a trata efectele şi nu cauzele fenomenelor, nu a făcut decât să amplifice presiunile inflaţioniste şi să majoreze costul măsurilor inflaţioniste.

            Inflaţia atinsă în 1993 (256,1%) a determinat Banca Naţională a României să treacă la o politică antiinflaţionistă care, aşa cum s-a văzut mai târziu a dus la stabilitatea relativă a leului, parte componentă a procesului de reformă iniţiată de ţara noastră .

Se poate aprecia că stăpânirea inflaţiei şi reducerea ei la niveluri comparabile cu cele înregistrate în ţările cu economie de piaţă matură reprezintă nu numai un obiectiv - cheie, dar şi o unitate de măsură a performanţelor politicii economice a autorităţilor române.

            Dincolo de dramatismul implicatiilor sociale, dincolo de prezentarea schematica in indicatori si cifre, procesul inflationist trebuie analizat si acceptat ca un fenomen economic, profund dependent de contextul socio-economico-politic.

Obiectivele finale ale politicii monetare coincid cu acelea ale politicii economice generale, adica: stabilitatea preturilor, echilibrul balantei de plati, cresterea economica, utilizarea completa a factorilor, ceea ce a fost numit “careul magic”

BIBLIOGRAFIE

1. MANOLESCU, GHEORGHE 

            Moneda si credit, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2003

1. BASNO, CEZAR, NICOLAE DARDAC, CONSTANTIN FLORICEL

            Monedă Credit Bănci, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A. Bucureşti,                      1997, capitolul 14

2. ISĂRESCU, MUGUR

            Inflaţia şi echilibrele fundamentale ale economiei româneşti,

                        Caiete de studii ale BNR, Nr. 3, Iunie 1996

            Teorii şi politici monetare - Note de curs

3. RĂDULESCU, EUGEN

            Politica monetară în procesul de dezvoltare a economiei româneşti 

                        - Teză de doctorat, 1997

4. * * *    BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

            Caiete de studii 1/1995, Autor: Prof. dr. Silviu Cerna - "Inflaţia

                        (Repere pentru o sinteză)"

            Rapoarte anuale 1991 - 1995

            Raport anual 1997

5. * * *    TRIBUNA ECONOMICĂ                  nr. 19 / 13.05.1998 pg.71

                                                                                  nr. 51-52 / 18-25.12.1998  pg. 139